Armele juridice ale Americii în războiul din Ucraina

Deși este o țară cu populație și teritoriu duble față de ale României, Ucraina este pentru majoritatea românilor o necunoscută.

Se știu doar lucruri generale, cum ar fi faptul că a făcut parte din fosta U.R.S.S. sau, în mod absolut greșit, că ucrainenii vorbesc rusa. În realitate, limba ucraineană este distinctă de rusă, între cele două fiind aceeași diferență ca între limba română si italiană.

Tot din categoria lucrurilor puțin știute este și faptul ca Ucraina a fost la un moment dat a treia putere nucleară, după Rusia si SUA. Destrămarea Uniunii Sovietice în 1991 a lăsat Ucraina cu o infrastructură nucleară foarte bine dezvoltată, atât în scopuri civile cât și militare.

Cu un număr de 15 reactoare nucleare, grupate în 4 centrale la Zaporojie, Iujnoukrainsk, Rivne și Hmelnițki, cu o putere totală instalată de 13.000 MW (de aproape 10 ori mai mult decât cea de la Cernavodă), Ucraina este chiar și acum pe locul doi în lume, după Franța, la ponderea energiei nucleare în producția internă de energie electrică, cu un procent de peste 50%.

Citește și: Cine sunt Alexander Dughin și fiica lui. Susținători ai „exterminării” ucrainenilor

Și pe plan militar, Ucraina moștenise de la fosta U.R.S.S. armament nuclear, respectiv 176 de rachete balistice intercontinentale (ICBM), 1.240 de focoase nucleare și 44 de bombardiere strategice capabile să lanseze atacuri cu muniție nucleară.

Țara nu avea doar arme nucleare ci și capacitatea de a le produce, întreține și moderniza, proiectarea și fabricarea având loc la Dnipro, sistemele de țintă și ghidare fiind produse la Harkov.

Deși ucrainienii aveau doar fizic controlul rachetelor, codurile de declanșare fiind toate în Rusia, a existat chiar și așa temerea unui transfer ilegal al acelor arme către terțe state greu de controlat.

În aceeași situație se aflau inclusiv Belarus și Kazahstan, care rămăseseră pe teritoriul propriu cu armament nuclear.

Tinerele state nou apărute nu au fost considerate suficient de credibile în gestionarea silozurilor nucleare, astfel ca s-a convenit dezarmarea acestora.

Protocolul de la Lisabona, semnat la 23 mai 1992 de către Rusia, Bielorusia, Ucraina și Kazahstan, prevedea faptul că cele patru state își asumă prevederile Tratatului Start I, de reducere a armelor strategice, ce fusese semnat cu un an înainte între S.U.A. si U.R.S.S.

Protocolul a intrat în vigoare la 5 decembrie 1994, în ziua în care a fost semnat și Memorandumul de la Budapesta.

Memorandumul de la Budapesta

În privința Ucrainei, memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994 a stabilit faptul că Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al OSCE, să respecte independența și suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.

Memorandumul nu prevede expres ajutorul militar în cazul în care Ucraina ar fi atacată, singura mențiune cu privire la atitudinea semnatarilor fiind ca aceștia să sesizeze Consiliul de Securitate al O.N.U. în cazul în care Ucaina este victima unei agresiuni în care sunt folosite arme nucleare – articolul 3 al Memorandumului.

Nici trimiterea la O.S.C.E. nu ajută ca temei juridic al apărării în cazul unei agresiuni, întrucât Actul Final de la Helsinki din 1975 nu prevede nici o sancțiune pentru agresor și nici vreo o procedură de urmat pentru statele atacate sau aliate ale acestora. Documentul din 1975 este redactat cu naivitatea stabilității acelei epoci și nu a fost util nici pentru prevenirea războiului din fosta Iugoslavie, nu este util nici acum în Ucraina.

Doar articolul 1 al Memorandumului de la Budapesta oferă o posibilitate de acțiune a semnatarilor în cazul unei agresiuni asupra Ucrainei, și anume prin trimiterea directă la Carta O.N.U.

Acest document adoptat de către Organizația Națiunilor Unite la 26 iunie 1945 prevede expres în cuprinsul său, la articolul 51 „dreptul inerent de autoapărare individuală și colectivă” al statelor și este singurul temei al unei intervenții în conflict de partea victimei.

În cazul de față, SUA și Marea Britanie pot lua în considerare legalitatea unei apărări colective în favoarea Ucrainei, apărare care, chiar dacă nu îmbracă forma unei acțiuni armate directe, justifică totuși furnizarea de armament către statul agresat.

Întâmplător, situația seamănă destul de mult cu aceea descrisă de articolul 5 al Tratatului NATO, care prevede obligația furnizării de ajutor țării atacate, (ajutor care însă nu obligă automat partenerii la participarea directă la lupte, aceasta fiind doar o opțiune elaborată de comun acord cu statul atacat, așa cum rezultă din text.)

 Nici nu ar fi posibil să fie obligatorie participarea directă la lupte, întrucăt Tratatul nu poate înlocui procedurile constituționale specifice ale fiecărei țări la decretarea stării de război.

Revenind la subiect, remarcăm faptul că poate nu întâmplător protagoniștii esențiali ai acestui război sunt tocmai cei patru semnatari ai Memorandumului din 1994, adică S.U.A., Rusia, Mare Britanie și Ucraina.

Și tot ca o curiozitate, deși nici una dintre cele patru țări beligerante nu fac parte din UE, se dovedesc a fi singurele forțe militare care contează pe continent în acest moment.

Cu impresionanta ei putere aeriană și navală, cel mult Franța ar mai fi putut face parte din acest club al forțelor continentale, însă până acum s-a bagatelizat singură prin nesfârșitele șuete telefonice cu locatarul de la Kremlin. Iar despre viziunile lipsite de orice realism referitoare o așa zisă armată comună europeană, nici nu are sens să mai pomenim.

Până la urmă, în ring se află acum doar Rusia și Ucraina , aceasta din urmă la rândul ei antrenată de S.U.A. și Marea Britanie, precum și o Polonie care învață rapid să fie noul lider regional al Europei de Est.

În rest, însă tribunele sunt pline doar cu autointitulații „furnizori de securitate”, foarte bine pregătiți și antrenați să aducă un pahar cu apă la nevoie.

Legea lend and lease

Camera Reprezentanților din Congresul american a aprobat reactivarea unei legi din al Doilea Război Mondial, așa-numita lege Lend-Lease (împrumut-închiriere), pentru a mări considerabil și rapid sprijinul militar pentru Ucraina, confruntată cu invazia neprovocată a Rusiei.

Legea dă administrației Biden o marjă de manevră mult mai mare, când vine vorba de echipamentul militar pe care îl trimite Ucrainei și de rapiditatea cu care poate decide ce ajutoare anume să trimită, nu numai Ucrainei, dar și țărilor NATO din flancul estic al Alianței Nord-Atlantice, devenite acum „țări din prima linie”, remarcă agenția Associated Press.

Legea a fost adoptată cu o majoritate covârșitoare, de 417 voturi „pentru” și doar 10 „împotrivă”, și urmează să fie promulgată de președintele Joe Biden.

„Cu sprijinul total al Congresului american, Ucraina va câștiga”, declara după vot Gregory Meeks, membru în Comisia pentru afaceri externe a Camerei Reprezentanților.

„Ukraine Democracy Defense Lend-Lease Act of 2022″ se bazează pe un program din cel de-Al Doilea Război Mondial destinat pentru a ajuta Europa să îi reziste lui Hitler şi „a fost susţinut de aproape toţi membrii Congresului” SUA, cu excepţia a 10 membri ai Camerei Reprezentanţilor care au votat împotrivă, a subliniat Casa Albă.

Ajutorul pentru Ucraina a fost o „rază de lumină” a suportului bipartit la Capitol Hill, democraţii şi republicanii mobilizându-se în mare măsură în jurul apelului de a ajuta naţiunea care înfruntă atacul Rusiei.

Legea Lend-Lease inițială a fost aprobată de Congresul american în martie 1941 și îi dădea președintelui Roosevelt autoritatea practic nelimitată de a trimite ajutor militar (muniții, tancuri, avioane, camioane și alimente) țărilor aliate care luptau împotriva Germaniei naziste, fără a încălca statutul de neutralitate pe care Statele Unite îl aveau în acel moment.

Legea preciza că ajutorul militar este acordat oricărei națiuni „considerată vitală pentru securitatea Statele Unite”. Această lege a îngăduit țării să devină „arsenalul democrațiilor“.

În timpul războiului, Statele Unite i-au furnizat Uniunii Sovietice mii de avioane, tancuri și camioane precum și milioane de tone de bunuri de consum ca parte a programului Lend-Lease. Acestea au fost vitale pentru supraviețuirea Uniunii Sovietice, lucru pe care Rusia l-a trecut sub tăcere in toata perioada existenței sale de după al doilea război mondial.

Ajutorul american pentru uniunea Sovietica în perioada 1941-1945 a constat în livrarea a 427.000 camioane și diverse vehicule de transport , 1.911 locomotive 13.000 mașini blindate de luptă, peste 2 milioane de tone de produse petroliere și peste 4 milioane de tone de produse alimentare.

Aprovizionarea s-a făcut în principal prin Arhanghelsk, portul nordic de la Marea Albă, după ce convoaiele navale americane scăpau de haitele de submarine germane U boat care patrulau în apele oceanului Atlantic.

Rute de aprovizionare au fost create și prin Golful Persic, cu intrare în Uniunea Sovietica dinspre Iran, dar și prin porturile din Extremul Orient rus, rute mai sigure, dar aflate însă la mare distanță de linia frontului.

Rusia nu a recunoscut oficial niciodată masivul ajutor american, preferând să își asume singură distrugerea nazismului și punând în plan central exclusiv eroismul ostașului sovietic.

Citește și: Spionii Rusiei au înțeles greșit Ucraina și au indus în eroare Kremlinul, înainte de război

Power of War

Constituția S.U.A împarte puterile de război între Congres și președinte. Numai Congresul poate declara război și finanțarea militară corespunzătoare, dar președintele este comandantul șef al forțelor armate.

Rezoluția puterilor de război din 1973 (cunoscută și sub numele de War Power Act) este o rezoluție a Congresului S.U.A menită să ofere capacitatea președintelui SUA de a iniția sau escalada acțiuni militare în străinătate, dar să o și limiteze în același timp.

Ca parte al deja consacratului sistemului de control și echilibru guvernamental (check and balance), legea urmărește să permită o reacție rapidă, dar să și verifice puterea executivă atunci când angajează forțele militare americane într-un conflict armat fără acordul Congresului S.U.A.

Rezoluția stipulează că președintele trebuie să notifice Congresul în termen de 48 de ore de la acțiunea militară și interzice forțelor armate să rămână angajate mai mult de 60 de zile. Situația se pare că a fost generată de bombardamentele secrete americane asupra Cambodgiei în condițiile în care retragerea din Vietnam se încheia.

Cu toată opoziția președintelui Richard Nixon de la acea vreme, Rezoluția a devenit lege după retragerea S.U.A. din Vietnam, la începutul anului 1973.

În cursul lunii aprilie 2022, congresmanul Adam Kinzinger a anunţat introducerea unei rezoluţii comune care ar autoriza utilizarea forţelor armate ale S.U.A. pentru a apăra integritatea teritorială a Ucrainei dacă Vladimir Putin îşi intensifică atacurile.

Rezoluţia i-ar oferi preşedintelui Statelor Unite o autorizaţie să utilizeze forţele armate pentru a răspunde în cazul în care Federaţia Rusă ar folosi arme chimice, biologice sau nucleare împotriva Ucrainei.

„După cel de-al Doilea Război Mondial, America şi-a exprimat clar poziţia – angajamentul faţă de libertate – care i-a pus pe autocraţi în defensivă şi a consolidat democraţiile din întreaga lume. În ultimul deceniu, am văzut cum această hotărâre s-a clătinat, iar tiranii, precum Vladimir Putin, au exploatat aceste vulnerabilităţi” a spus congresmanul.

Citește și: Când veți auzi de „pierderea suveranității”, aruncați o privire și către propaganda Kremlinului!

Doctrina Truman

Este o politică externă americană care a luat naștere cu scopul principal de a limita expansiunea geopolitică sovietică în timpul Războiului Rece. A fost anunțată Congresului de către președintele Harry S. Truman la 12 martie 1947 .

Truman a spus Congresului că „politica Statelor Unite trebuie să fie sprijinirea popoarelor libere care rezistă tentativelor de subjugare a minorităților armate sau a presiunilor externe” și a susținut că, deoarece regimurile totalitare au constrâns popoarele libere, reprezintă automat o amenințare la pacea internațională și la securitatea națională a Statelor Unite.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic Ernest Bevin a solicitat ajutor american, iar președintele Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea „de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme, instrucție și asistență, ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman teoretic ar putea fi văzută și ca o formă foarte modernă și adaptată la realități a doctrinei Monroe, ba chiar pare că sancționează într-un fel scăderea importanței acesteia din urmă, în prima jumătate a secolului XX.

Desigur, ar putea exista și opinii diferite de aceasta și care ar putea amenda categoric existența doctrinei Monroe pe Nipru sau în Donbas. Așa pare a fi la prima vedere. 

Haideți însă să ne uităm puțin mai atent la ce s-a întâmplat în timp. Concepută în 1823 și destinată într-adevăr exclusiv emisferei vestice, a funcționat de la bun început în zona geografică exclusivă a Americii ca nouă putere regională care se ridica la acea vreme în Atlantic și Caraibe. Promotorul acesteia, președintele S.U.A. James Monroe, a prezentat-o ca pe o dezvoltare a politicii externe în sensul excluderii oricărui amestec al țărilor europene în ceea ce numea el „afacerile interne ale Americilor”.

Concepută pentru a proteja teritoriul american, doctrina a evoluat permanent în cei 200 de ani de la enunțarea ei, jucând un rol important în angajarea internațională a SUA, inclusiv pe cale armată.

Doctrina a fost susținută și modernizată de către Theodore Roosevelt, care a adăugat „corolarul Roosevelt” în anul 1904: „ Având în vedere doctrina Monroe, faptele greșite cronice de pe continentul american necesită intervenția poliției internaționale a unei națiuni civilizate”.

Aceste cuvinte se referă la o sarcină considerată a fi responsabilitatea Statelor Unite, în raport cu expansionismul teritorial al țărilor europene.

Un secol mai târziu, totuși, secretarul de stat al președintelui Barack Obama, John Kerry, a declarat în fața Organizației Statelor Americane în noiembrie 2013 că „era doctrinei Monroe a luat sfârșit”. Mai mulți comentatori au remarcat că apelul lui Kerry pentru un parteneriat reciproc cu celelalte țări din America este de fapt mai în concordanță cu intențiile lui Monroe.

Dar cum au rămas lucrurile în privința Europei?

Realitatea geografică arată că în prezent cele mai estice avanposturi ale lumii libere sunt Sulina, România și Narva, Estonia.

Actul fondator privind relaţiile dintre NATO şi Rusia, semnat în urmă cu 25 de ani, prevedea printre altele măsuri vizând „prevenirea oricărei concentrări de forţe convenţionale”, în special în Europa Centrală şi de Est. Dar, atacând Ucraina şi rupând orice dialog cu Alianţa, Rusia singură a „invalidat conţinutul acestui Act fondator”, a subliniat Mircea Geoană într-un interviu acordat AFP la Vilnius. Potrivit secretarului general adjunct al NATO, Alianţa nu mai are „nicio restricţie” pentru a se dota cu o „postură robustă pe flancul estic”.

Poziția pe continent a NATO și leadership-ul american în Europa de Est fac ca ambele doctrine care conțin în principal același set de valori și anume apărarea democrației americane atât în mod direct cât și indirect, prin apărarea celorlalte democrații, să fie valide în Ucraina din perspectiva americană.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!

Ce prevede memorandumul de la Budapesta din 5 decembrie 1994, privind denuclearizarea Ucrainei

1. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei și că nici una dintre armele lor nu vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.
2. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să se abțină de la constrângeri economice cu intenția de a subordona propriului lor interes exercitarea de către Ucraina a drepturilor inerente suveranității sale și, astfel, pentru a obține avantaje de orice fel.
3. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul a solicita imediat o acțiune a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru a oferi asistență Ucrainei, în calitatea sa de stat care nu deține arme nucleare, semnatar al Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, în cazul în care Ucraina ar deveni victimă a unui act de agresiune sau obiectul unei amenințări cu o agresiune în care sunt folosite arme nucleare.
4. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord reafirmă, în cazul Ucrainei, angajamentul lor de a nu folosi armele nucleare împotriva statelor care nu dețin arme nucleare, semnatare ale Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare, cu excepția cazului unui atac asupra lor, a teritoriilor lor sau teritoriilor dependente, a forțelor lor armate sau a aliaților lor, de un astfel de stat, în asociere sau în alianță cu un stat care posedă arma nucleară.
5. Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord se vor consulta în cazul în care apare o situație care ridică o problemă cu privire la aceste angajamente.

Read the English version: The United States’ legal basis for intervention in Ukraine