Două fetițe nevinovate au fost luate seara de acasă, sechestrate, bătute și violate în mod repetat într-o mașină, de un fost pușcăriaș condamnat tot pentru violarea unui copil. Părinții au reacționat târziu, autoritățile au rătăcit pe șosele și prin hârtii, până când violatorul a fost prins de niște săteni, cu o căruță. Pentru fetițe era, însă, prea târziu.
Cazul de la Brașov oglindește foarte bine impotența statului român în fața agresorilor sexuali care își satisfac în voie poftele animalice cu cei mai vulnerabili dintre noi toți – copiii.
Constantin Zapan venise de două săptămâni în Vama Buzăului (Brașov), unde lucra la pavaje. S-a infiltrat în familie împrietenindu-se cu mama fetițelor și concubinul ei. „Dormea acolo, mânca, aducea de toate. Au avut încredere, au zis că e un băiat fain”, a povestit un vecin.
Vineri seara, le-a adus părinților „un bidon de bere și un pachet de țigări” și le-a cerut să le lase pe fete să meargă cu el „la grătar”.
Fata cea mică, de 10 ani, nu a vrut să plece, spun părinții. N-a contat. Copilele au fost suite în mașina în care bărbatul ar fi avut „două topoare și un cuțit”, potrivit declarațiilor mamei.
Câteva ore mai târziu, individul le bătea și le viola pe fetițe, în mai multe parcări din zonă, pe drumul spre locuința lui aflată la peste 100 de kilometri distanță, în Valea Călugărească (Prahova). Când a fost prins și-a recunoscut faptele.
Anchetatorii au declarat că cele două fetițe sunt „foarte traumatizate”, neînțelegând exact ceea ce s-a întâmplat cu ele.
De neînțeles este și faptul că nimeni nu le-a putut proteja, anticipând un risc evident și luând măsurile potrivite, deși cel acuzat acum de lipsire de libertate în mod ilegal, viol și coruperea sexuală a minorilor, se afla deja în Registrul Național al Agresorilor Sexuali. El fusese condamnat la 10 ani de închisoare pentru violarea unei copile pe un câmp, dar eliberat mai devreme, în noiembrie 2020, beneficiind de legea recursului compensatoriu.
Cine și ce ar fi putut face pentru ca Elena și Gabriela să nu treacă prin suferințele prin care au trecut?
Cum de nu a fost informată comunitatea despre prezența unui agresor sexual în zonă?
Cum a fost posibil ca o mamă să-și dea copiii pe mâna unui necunoscut după lăsarea întunericului?
De ce nu a fost identificată mașina agresorului mai repede, în trafic, de către Poliție, cu toate că numărul ei fusese transmis prin Ro-Alert?
Cum asigurăm echilibrul între dreptul la sănătate și la protecție al posibilelor victime, și dreptul la intimitate și la reabilitare al agresorilor sexuali?
Sunt întrebările de la care am pornit dialogul cu George Roman, Advocacy Director la Salvați Copiii România, de la care am aflat că avem legi pe care autoritățile nu le respectă de ani de zile, că statisticile ne încadrează undeva la coada UE și mai aproape de Pakistan sau Rwanda, dar și că avem politicieni pun propriile interese, personale sau de grup, mai presus de interesul primordial al Copilului, consfințit în Constituția României.
PRESShub: Domnule Roman, cum descifrați dvs acest caz, cu experiența pe care o aveți privind vulnerabilitățile și problemele copiilor din România?
George Roman: În primul rând, este o problemă legată și de faptul că mama a încredințat cele două fetițe unei persoane pe care nu o cunoștea sau o cunoștea ca fiind prietenul concubinului (acesta nefiind tată copiilor). Este un aspect pe care ar trebui să îl aibă în vedere și organele de urmărire penală, să vedem dacă nu cumva e vorba despre o neglijență gravă.
Eu sunt părintele unei fetițe de 10 ani și nu cred că vreodată aș putea să îmi las copilul în grija unei persoane pe care nu o cunosc, să o ia cu mașina, să o ducă undeva departe, la un grătar…
Dar unii ar putea spune că atunci când te împrietenești cu cineva nu îi ceri cazierul, ca să verifici dacă nu cumva e un violator condamnat.
Dar nici nu îți trimiți fetițele cu el, seara. Și unde? La un grătar?!
Agresorul fusese condamnat la închisoare și înregistrat în Registrul agresorilor sexuali. La ce a folosit această măsură în acest caz? Aparent la nimic.
Noi nu știm cine e înregistrat în acel registru, dar serviciile de asistență socială, dacă au un număr suficient de asistenți, ar putea să primească informații cu privire la prezența în zonă a unui astfel de individ. E adevărat că nu pot ști în orice moment cine intră în comunitate, dar înțeleg că acel individ era deja cunoscut prin partea locului.
Este însă cert că dacă sistemul de asistență socială ar fi mai cuprinzător (pentru că există încă vreo 3.000 de localități fără asistență socială!), poate că am fi putut avea în vedere prezența unor agresori sexuali și să informăm comunitatea sau măcar aceștia să fie monitorizați, iar ei să simtă că sunt în atenția unor organe de specialitate.
În comuna aceea nu există un serviciu de asistență socială, am verificat, și nu știu nici dacă există măcar un asistent social (din câte am văzut pe site-ul primăriei. Iar în lipsa unor servicii de asistență socială nu putem face nimic.
Mulți dintre copiii aceștia devin „invizibili” întregului sistem de protecție, inclusiv sub aspecte care țin de educație, de protecție în fața abuzurilor din familie, de sărăcie sau de exploatarea prin muncă. Din acest motiv eu cred că în viitor vom mai avea astfel de situații, mai ales în zonele vulnerabile.
În plus, legea privind castrarea chimică a agresorilor sexuali a fost respinsă de două ori în Camera Deputaților. Dacă am fi avut un astfel de sistem, poate că fetițele nu ar mai fi fost abuzate. Noi am susținut acest punct de vedere pentrucă ne-am dat seama că e o metodă pentru a preveni recidiva.
Iar după părerea mea, acest Registru ar fi putut fi urmat și de un alt sistem.
Acești agresori au la rândul lor nevoie de consiliere, pentru că ne dorim un om reechilibrat, nu pus pe abuzuri.
În alte state există această atenție acordată pedofililor, celor care s-au dovedit a fi infractori notorii în acest sens. Și cu cât au parte de mai multă consiliere, cu atât mai mult sunt în atenția autorităților. Iar asta e un lucru bun pentru potențialele victime.
Polițiștii din localitate ar fi putut face ceva ca să prevină această faptă abominabilă?
În comunitățile mici există secții de poliție care pot avea 2-3 angajați (uneori mai mulți) și nu cred că au ei în fișa postului astfel de atribuții.
Nouă ni se pare esențial să existe asistenții sociali.
Dar mai putem discuta despre un alt lucru esențial – Educația pentru Sănătate. Copiii și părinții să fie informați privind responsabilitățile lor, mai ales față de străini.
Copiii să știe mai ales ce înseamnă atingeri bune, atingeri rele, cui să se adreseze la orice încercare a cuiva de a-i abuza sexual sau fizic.
Din păcate, noi considerăm că în acest moment Protecția Copilului, inclusiv față de astfel de fapte, nu reprezintă o prioritate a autorităților.
Ați văzut și în cazul de la Caracal cât de greu s-au pus în mișcare autorități care păreau să fie organizate și totuși competențele lor erau la pământ, ceea ce a făcut ca nici măcar cu tehnologiile pe care le aveau la dispoziție să nu poată proteja un copil care reușise să anunțe că fusese răpit și era abuzat sexual.
Ce vedem noi acum, prin situația de la Brașov, este vârful de aisberg, sunt abuzurile cele mai grave, cele pe care nu le poți descrie în cuvinte, dar dedesubt sunt multe alte aspecte privind abandonul școlar, lipsa resurselor, sărăcia extremă, izolarea socială, protecția împotriva abuzurilor de tot felul, a exploatării etc. Pornind de la astfel de cazuri ar trebui să înțelegem că sunt foarte multe probleme de rezolvat.
Faptul că autoritățile nu schimbă substanțial modul de raportare al instituțiilor, sau chiar structural aceste intervenții, în favoarea copilului reprezintă o atitudine de totală neconstituționalitate, deoarece articolul 49 din Constituție spune că pentru copii trebuie asigurat un regim special de protecție și de asistență.
M-am uitat în datele pe care le avem la Salvați Copiii și acolo apare că aproape 4% dintre copii au declarat că au fost abuzați sexual. Asta înseamnă cam 100.000 de copii.
Apoi m-am dus la rapoartele Ministerului Public, iar acolo este o analiză care a indicat faptul că la cunoștința lor ajung cam 2.900 de cazuri.
Multe se pierd la Poliție, e adevărat. Și mai multe se pierd apoi în timpul urmăririi penale, pentru că doar 5-7% ajung în atenția instanțelor.
Iar acolo, în instanțe, 4 din 5 abuzuri sexuale cu copii de vârstă mică sunt considerate acte sexuale cu minori și nu viol.
Și mare parte dintre cei condamnați scapă ușor, cu o decizie care le permite suspendarea executării pedepsei privative de libertate.
Cum e posibil așa ceva? De ce se dau pedepse atât de ușoare pentru fapte atât de grave?
Pentru că probele se culeg greu, pentru că nu există asistenți sociali în unele comunități, care să fie rapid informați și bine pregătiți cum să reacționeze, pentru că la IML victimele ajung târziu, după ce trec câteva zile pe la secțiile de poliție, secții care nu se mișcă și nu trimit mai departe sesizarea sau chiar încearcă să convingă familia că nu a fost decât un eveniment nefericit și nu e bine pentru copil să se continue, pentru că audierile sunt cum sunt (conform unor date ale Salvați Copiii, se fac între 6 și 10 audieri / copil abuzat sexual, ceea ce înseamnă retraumatizare).
Citește și: Oana Dincă, membru CNA: CV-uri diferite, 14 contracte cu statul, susținere politică
Și țin să mai subliniez ceva: Dacă ne gândim la fenomenul mamelor minore, copiii cu copii, România este comparabilă cu țări din Africa, nicidecum cu cele din UE. Avem 34 de mame adolescente la 1.000, când în alte state europene sunt 4-5-8 la mie. Noi suntem la același nivel cu Pakistanul, Rwanda, Djibuti, India, Sri Lanka… De fapt, unele stau chiar mai bine ca noi.
Iar multe dintre mamele minore sunt, de fapt, victimele unor abuzuri sexuale. Nu știm cum s-au produs, pentru că nici în comunități nu există obiceiul ca atunci când constați să o fată sub 16-18 ani este gravidă să ții cont că ai datoria să verifici cine este partenerul și dacă nu cumva ea este victima unui abuz.
Actul sexual cu un minor se pedepsește. Suntem campioni la mame minore, de ce nu suntem campioni și la tați pedepsiți conform legii?
Datele statistice sunt, din nou, o dovadă a neglijenței.
La Parchet sunt cam 300 de dosare pentru act sexual cu minor, iar noi avem 700 de mame minore. Deci ne lipsesc informații chiar și cu privire la cele care deja au născut, nu mai vorbim despre cele abuzate sexual dar care nu au rămas gravide sau ale căror abuzuri nu au fost aduse niciodată la cunoștința autorităților.
Noi nu avem corelația între numărul mamelor minore și numărul dosarelor de la Parchet (700-300). An de an! Noi urmărim fenomenul de ani de zile.
Credeți că ne putem gândi și la o eventuală complicitate a autorităților cu infractorii sau e vorba doar despre nepăsare generală? Pe mine, sincer, mă revoltă situația actuală.
Da, nici mie nu îmi vine să cred că nu reușim să punem la punct niște sisteme de protecție cu care să acoperim toți copiii. Toți au dreptul la aceeași atenție.
Nu pot să spun dacă există vreo complicitate, pentru că aceea poate fi individuală și nu știu dacă în acest caz sau în altele putem vorbi despre complicitate, dar despre neglijență, da, putem vorbi. Este evident, chiar și cifrele ne arată asta.
Dacă vorbim despre Educație, investim de două ori mai puțin decât ne-am propus în 2011 și mult mai puțin decât o face fiecare țară europeană (sub 3%).
Finlanda, de exemplu, ia în considerare să investească în continuare 6-7% în Educație, deși acolo părinții au un nivel de educație deja mai ridicat, infrastructura este bine pusă la punct, cadrele didactice sunt foarte bine pregătite. Cu toate astea, ei nu reduc procentul sub 5-6%.
Dacă ne referim la Protecție socială, iarăși – investim 12-13% din PIB, când media europeană este de 19% și sunt țări care investesc 20-25% deși nu au atâta nevoie, nu au atâtea probleme ca noi, cum ar fi Finlanda sau Franța.
Dacă ne gândim la harta aceea care arată Protecția Socială la noi, vedem că sunt foarte multe pete, acceptând (acceptând!) că unii copii nu vor primi niciodată atenția cuvenită din partea unui asistent social.
Aceasta este problema majoră – nivelul foarte redus al investițiilor pentru protecția copilului, în tot ceea ce înseamnă asta: educație, protecție, asistență psihologică. Suntem foarte în urmă, foarte departe de orice obiectiv modest legat de protecția copilului.
România este o țară care nu investește suficient în propriii copii, nici măcar atunci când vorbim despre fapte abominabile, care ne produc groază tuturor.
De ce nu își iubește România copiii ? De ce nu îi protejăm?
Pentru că multe dintre straturile politice care s-au așezat an de an în diverse instituții nu par să aibă ca prioritate acest aspect.
Sau, dacă îi permiteți să vă completez, pentru că acești politicieni care ne guvernează de trei decenii știu că propriii lor copii sunt protejați, fizic și financiar, iar de ceilalți copii pur și simplu nu le pasă?
Da, copiii lor nu sunt în pericol și pentru ei alte interese primează. Iar principiul Interesului Superior al Copilului, care este un principiu constituțional și pe care îl regăsim bine descris în legea 272, nu este reperul celor care decid bugetul anual.
Gândiți-vă că an de an se ia o decizie de amânare a aplicării articolului 8 din Legea 1/2011, care spune că trebuie alocat minim 6% din PIB pentru Educație. Iar noi alocăm 3% sau sub 3% în fiecare an.
Asta cu toate că marele proiect prezidențial al lui Klaus Iohannis se intitulează „România Educată”?
Da, există un capitol acolo legat de finanțare (pagina 70 ), dar referirea la art. 8 este destul de slabă.
E nevoie de presiune politică.
Dar și de presiune cetățenească, asupra politicienilor.
E vorba în primul rând despre autorități. Și despre faptul că noi votăm uneori fără să ținem seama de modul în care au reacționat în trecut partidele la problemele copiilor.
E vorba de faptul că nu avem o clasă politică care să urmărească interesele CELUILALT, nu interesele de partid, personale sau de grup. Nu avem, din păcate.
Iar soluția pe care o propune Salvați Copiii care ar fi?
Ar trebui să avem un an, de pildă anul 2025, dedicat Copilului. Poate atunci mai mișcăm ceva.
Să existe voința politică din partea partidelor ca să proclame un ”An al Copilului”, în care investițiile pentru ei să fie prioritare. Să vedem, oare ne va fi chiar așa de greu?
Ce am păți? Am cădea din punct de vedere economic, societatea s-ar prăbuși pentru că într-un singur an am alege să investim, inclusiv în ore de dezbatere, de găsire de soluții, mult mai mult decât în anii trecuți? O să suferim din cauza asta? Eu nu cred. Dimpotrivă.
Este o inițiativă pe care Salvați Copiii a mai lansat-o, acum 2-3 ani. A fost preluată formal și așa a rămas. Dar noi susținem în continuare această propunere – să resetăm un pic sistemele, pentru că așa putem descoperi câtă nevoie avem de unele investiții, de exemplu în Educația din mediul rural, unde suferința e mare.
În loc de asta, ministrul Educației (Sorin Cîmpeanu – n.red) a vorbit despre reducerea burselor pentru copiii care fac naveta la liceu, când știm foarte bine că după un gimnaziu chinuit, puțini copii au capacitatea de a ajunge la un liceu, cheltuielile sunt foarte mari, mai ales că sistemul educațional obligă la mai mulți ani de liceu. Și cu toate astea eu aleg să reduc sprijinul financiar?!
Pentru noi a fost colosală greșeala. O inconștiență totală, a fost chiar șocant.
Deci, în primul rând, eu cred că e vorba despre o neînțelegere crasă a nevoilor și vulnerabilităților copiilor din diferite medii sociale. Dar și despre o lipsă de dorință de a ști prea multe…
Mai este vorba și despre lipsa interesului de a respecta legea, o lege așa cum e ea, fiindcă Legea 272 este o lege bună, cu o structură bună și cu multe principii sănătoase.
Avem două legi nerespectate la ora actuală, Legea 272 și Legea 1, precum și Constituția.
Subliniez: Legile ar trebui respectate cu sfințenie.
Iar al treilea lucru, repet, este nevoia de a investi în interesul copilului. Din păcate, se găsesc tot timpul argumente să nu facem asta. Nu reducem aparatul de stat, deși umflă nota de plată, dar refuzăm să investim mai mult în Educație, în Protecție și în Sănătatea copilului.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Articol publicat în Campania Națională de Conștientizare în privința Traficului de Persoane, derulată de Freedom House România în cadrul proiectului Stop-AT.
[…] La aceste întrebări (și la altele) a răspuns George Roman, Advocacy Director la Salvați Copiii România, iar articolul complet îl puteți citi pe PRESShub. […]
[…] Citiţi interviul pe presshub.ro. […]
[…] Citeşte continuarea pe PRESShub.ro […]