Cum educăm un copil: prin supunere, ca în România, sau prin dialog, ca în SUA

Data:

Copiii mei [de aici] nu sunt la fel cum am fost eu cândva, un băiețel dintr-un orășel industrial din Ardeal, la capăt de linie ferată.

Când eram copil, relația implicit asumată față de părinții mei a fost una de supus: era de neimaginat să fi ieșit din cuvântul lor într-o situație în care am fi avut păreri diferite.

Părinții mei au „operat” fata de mine, să zicem, printr-o atitudine de controller binevoitor, dar la sfârșitul zilei ei au spus întotdeauna ultimul cuvânt. Eu am decis la ce liceu să merg [căci oricum mulțimea din care trebuia să aleg avea un singur element] și apoi la ce facultate, dar asta pentru că așa au vrut ei. În rest, nu-mi aduc aminte să fi luat vreo decizie de capul meu. Vreodată.

La fel, nu-mi aduc aminte de vreo discuție de substanță în care să fi fost pe poziții divergente, iar eu să-i fi convins să-mi înțeleagă și să-mi accepte punctul meu de vedere. De fapt, nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată un punct de vedere propriu, căci singurul approach repetat obsesiv de cei în jurul meu [acasă, la scoală, pe stradă, peste tot ] era că trebuie să fiu ascultător în toate și permanent.

Raiul este doar al copiilor ce nu ies din voia și vorba părinților.

La fel, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-i spun tatălui meu că greșește sau că este … well, whatever character flaws he might have had, deși am avut și eu la acea vreme a long list of complaints … Dar n-am spus-o niciodată, că ăsta era modelul. Asta era așteptarea celor maturi de la copiii lor. [Singurul model era cel al părinților bătrâni, care „se duc și ei” – vezi popularul cântec pe versurile lui Adrian Păunescu. ]

But that’s not the model here. Categoric nu.

Și a trebuit să înțeleg asta în pași mici și împrăștiați de-a lungul multor ani, căci, deși nu ne place s-o admitem, și deseori nici măcar nu ne dam seama de asta, automatismul pe care-l executăm [cel puțin la începutul carierei noastre de părinți] este copiat după felul în care am crescut noi.

Citește și: Modernizarea unei școli, blocată de o ceartă dintre autoritatea guvernamentală și primărie. Sute de elevi, obligați să facă naveta

Reflectând la aceste idei, mi-am dat seama, într-o seara, că și eu pornind de la experiență mea de copil am adoptat implicit față de băieții mei atitudinea unui controller binevoitor. Adică sunt de acord cu tot ce spun ei atâta timp cât totul sta în limitele a ceea ce eu definesc normal și acceptabil.

Și mi-am dat seama că atât Mikey cât și Sandy nu sunt de acord cu asta.

Ei vor să fie tratați că actori cel puțin autonomi, cu părerile și prioritățile lor care trebuie luate în seamă inclusiv atunci când eu nu sunt de acord. Nu pot să le închid pur și simplu gura cu „I said so”.

Răspunsul lor la asta este „Dad, you are not listening!/Tată, nu asculți”. Trebuie să-i ascult, să-i iau în seamă și să găsesc o soluție negociată. Trebuie să discut și să fac un compromis. Uneori, trebuie să renunț în întregime la perspectiva mea.

În lista de plângeri pe care Sandy mi-a scris-o față de comportamentul meu, una zice – „you do not listen to your kids/nu își asculți copiii”.

Ultima bucată de haină pe care o mai aveam din România [o cămașă verde de când am fost visiting researcher în Suedia, în 1994] am aruncat-o la gunoi acum un an. Dar uite că mai găsesc și alte „cămăși în dulapul” meu de care trebuie să scap, așa cum este cea de controller binevoitor.

Și nu este ușor să fii părinte de copii americani când vii înzestrat cu „tehnologie de crescut copiii” dintr-un mic orășel izolat din Ardeal.

Încă nu am soluția, dar cred că încep să înțeleg problema și poate reușesc să învăț ce trebuie să fac mai bine.

Situația asta mi-a deschis ochii și în privință interacțiunii mele cu studenții mei.

Citeam într-o carte recentă de pedagogie că un profesor petrece cel mai mult timp făcând crowd control și impunându-și rolul de controller [mai mult sau mai puțin binevoitor]. Learning – însă – este un dialog între profesor și student. Intenția și prioritățile profesorului nu sunt de obicei dorințele, visele și așteptările studenților.

Pentru că deseori nu reușim să negociem sănătos disonanța între intenția noastră și expectations ale studenților, ne transformâm în entertainers încercând să le captăm atenția. But that’s wrong.

Rolul nostru este to teach stuff în depth, nu de entertain. Nu suntem stand-up comedians. Însă faptul că apelăm la entertainment [de exemplu să spunem bancuri la curs – eu oricum nu știu bancuri americane, așa că n-am putut s-o fac și dacă aș fi vrut] este [în opinia mea] expresia neputinței de a capta atenția, pentru că nu spunem lucruri care să-i intereseze, dincolo de ce impune syllabus-ul și cuprinsul textbook-ului.

Până și programa școlară nu este decât un instrument rudimentar de crowd control, exact ca o lege.

Am decis să schimb puțin felul în care predau, adică … ascultând.

În unele locuri merge mai bine ca în altele. De exemplu, la senior design project, am decis să-i las pe studenți să se organizeze și să vorbească, iar eu să-i ascult. Rolul meu este acela de consultant – adică de a da feedback care să-i țină pe țeava cea [mai] bună.

Nu stiu încă dacă este o metodă pedagogică bună, dar observându-i, pot spune că studenții de-acum au un mod de învățare foarte diferit de modelul pe care profesorii și-l imaginează. Iar cunoștințele lor sunt asamblate dintr-o varietate de surse, fără să existe „Biblii” și clasici care să dea ritmul unui domeniu. Learning este o discuție în care participanții sunt în diverse colțuri ale țării și nu se cunosc între ei, iar ideile și moda se schimbă mult prea repede pentru ca noi clasici-acceptați-de-toți să aibă timpul să apară.

Într-un talk recent, dr. Margarita Mooney, profesor la Princeton, argumenta că educația prezentă se concentrează pe doua aspecte – trupul și mintea [în sensul cunoștințelor și a procedurilor predate] fară însă a se ocupa și de alt treilea element, respectiv – scopul educației trupului și a mintii.

Why? What is the higher purpose în afară de cont în bancă, casa, mașină, și social position? What gives a meaning to educating your body and mind? What means to live a good and fulfilling life?

Cred că argumentul dânsei se leagă strâns de elementul [poate ] cel mai important al unui meaningful learning, și anume – motivația studenților și a profesorilor. Am observat că rar pot identifica obiective comune pentru studenții mei dintr-un auditoriu, pentru că fiecare are visuri și idei personale care necesită knowledge și skills customizate fiecăruia în parte. Iar procesul de customizare impune ca profesorul, adică eu, să fiu first of all a good listener. Totul, parcă, începe cu mine ascultând.

De aceea, îmi pare tot mai disonant modelul tradițional al profesorului în rolul de controller binevoitor care face crowd control prin textbook, programă și lecturing neîntrerupt.

Și încep să înțeleg punctul de vedere al celor care susțin că școală organizata omoară inițiativă și pasiunea elevilor / studenților. Că deseori școală [așa cum am avut-o și noi] funcționează extrem de bine pentru cei fară pasiuni și vise.

Citește și: Unul din doi copii e supus unei forme de abuz. 41,5% dintre copii se află în risc de sărăcie sau excluziune socială

Căci doar ei se adaptează optim modului de operare tradițional – acela de textbook-based crowd control.

Nu am avut parte de vreo customizare a procesului meu de learning în afară de meditațiile la mate din clasa a doisprezecea, de nici un club sau cerc școlar, și oricum și daca le-aș fi avut, nu ar fi contat mare lucru, căci ele ar fi fost axate mai ales pe pasiunile profesorilor, și prea puțin pe ale elevilor [după modelul – asta este ce se face, take it or leave it].

Așa că, încercând să mă recalibrez că părinte, am început să mă gândesc cu alți ochi la felul în care operez că educator.

Și am început să am dubii.

Alex Doboli
Alex Doboli
Alex Doboli este professor of Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University, The State University of New York.Și-a luat primul doctorat în 1997, în domeniul științelor computerului, la Universitatea Politehnică din Timișoara, iar al doilea, în 2000, în ingineria computerui, la Universitea Cincinnati, SUA.A absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara.

2 COMENTARII

  1. ”Ce te legeni codrule fara ploaie fara vint cu crengile la pamint ” sau cit de bine ne-ar fi fost sa nu ne ascultam parintii ,cei rupti de realitatea interioara a copilului, si care ne amarau , cu atit de multa bunavointa , intreaga existenta .Mai luam cite vreo chelfaneala , mai saream pervazurile geamurilor care dadeau la strada , mai plecam mincinos pe la vreo bibilioteca de cartier spre multumirea tatalui , mai citeam noaptea la lumina lanternei cite vreun roman mai deochiat (aveam o lanterna militara la care puteai schimba culorile ) dar de vreo forma de ascultare nici nu putea fi vorba .Rebelul ,din mine , poreclit domnul „ NU ”(atita amar de vreme , din frageda pruncie am tot dorit , fara a reusi , sa arat si altora ca exista viata si in afara supunerii in fata unui parinte )numai ascultator nu puteam fi .Si iata cum anii au trecut si fii nostri numai la a asculta nu le este gindul .Traind intr-o alta lume ,lumea in care libertatea de a te exprima „este la ea acasa ”nici ca vor sa iti asculte sfaturile .Unicitatea, gindirii lor , de la un anumit nivel in sus , este greu de inteles pentru mintile nostre ponosite atita amar de vreme de minciunile trecutului .Nici macar nu dechid gura sa spun si eu ceva si vine , ca un tavalug , raspunsul : stiu ce vrei sa zici dar nu esti bine informat si apoi vine schimbarea nevoit fiind a imi recunoste eroarea .Cit despre dubii este clar ca le avem cu totii dar deschisi fiind la tot ce se intimpla , in jurul nostru ,nu putem decit accepta .Este momentul sa aflam mereu si mereu lucruri noi .

  2. Din ABC-ul acestui articol inteleg ca modelul de educatie american al copiilor lui Doboli e un fel de biblie! Daca modelul romanesc este inca empiric pentru dansul, nu stiu cat de actuale sunt programele educationale ale copiilor din tarile membre UE sau din alte tari care nu au program american de educatie a copiilor!
    Ceea ce imi da fiori este textul plin de expresii americanesti printre propozitii romanesti. Dar asta e jurnalistica romaneasca de azi!
    De aceea, ABC-ul trebuie sa fie un fel de program de educare al copiilor de azi care au parinti precum Doboli:
    A- Assume nothing (nu presupune nimic);
    B- Believe nothing (nu crede in nimic);
    C- Check everyting ( verifica totul);
    Si vom observa ca programul american prin,,dialog” va putea integra copiii romanilor mai repede prin:
    – ecrane omniprezente;
    – domnia proastei hraniri;
    – dictatura copilului rege;
    P.S. Am recitit un articol al jurnalistei franceze Émilie Trevert (,,Ceea ce americanii ne pot invata in materie de educatie”-Le Point/22.06.2019) in dialog cu o alta jurnalista franceza AFP, Veronique Dupont care traieste de 18 ani in New York si si-a educat cele doua fiice … americaneste,criticand sistemul pedagogic francez). E o deosebire de la cer la pamant intre explicatiile modelului educational american vazut de tatal Doboli si cele ale mamei Dupont (pe care le expune in cartea sa ,,Super -kids”). In plus, Émilie Trevert scrie articolul sau numai in franceza! Ca sa priceapa toti parintii francezi care nu vorbesc americaneste!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

spot_img

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related