Am simțit anul 2022 precum am simțit recentul meu sejur de schi în Vermont: întunecat, geros, cu clăparul jenându-mi incomfortabil piciorul stâng, întrebându-mă uneori ce caut pe partia înghețată, când aș fi putut sta comfortabil în fundu’ patului, la cald, cu o cafea și o carte-n mână. Și totuși zicându-mi că în ciuda a toate astea am schiat câteva ture grozave, care au meritat all my troubles and pains.
În final, astfel de zile, că nu a fost prima data când am schiat pe frig, îmi readuc în memorie plăcerea schiatului și ce anume îl face un sport special. Cam așa am simțit că a fost 2022 in a nutshell.
2022 a fost un an neclar, ca o pârtie-n ceață, un an din care mi-a fost greu să identific un lucru bun din tot ce s-a întâmplat: cheltuieli excesive, inflație, războaie.
Dar dincolo de toate, am avut senzația stranie cum că viața responsabilă, în care cheltuiești mai puțin decât câștigi, a devenit un model al trecutului. Alternativa la fiscal responsibility este să te împrumuți cât poți, suma maximă, pe care apoi s-o cheltui pe tot felul de plăceri imediate, după care să te împrumuți și mai mult, să cheltui totul pe alte plăceri, și tot așa într-o spirală hedonistică tot mai pronunțată, căci oricum la final datoria îți va fi ștearsă [sau va dispărea prin diverse proceduri financiare], asta pentru că clienții sunt necesari ca mărfurile și banii să se miște cât mai mult și cât mai repede.
Cu vreo zece, cincispe ani în urma, când datoria noastră ajunsese pe la paișpe trilioane, discuțiile politice la televizor și ale noastre pe coridor erau despre cum vom plăti datoria publică, căci nimeni nu vroia să vândă viitorul copiilor, tralala tralala…
Datoria noastră a ajuns între timp la treizeci și unu de trilioane și nimeni nu mai vorbește ea. Nici măcar un cuvânt.
Deficitul anual este undeva pe la 1 trilion, ceea ce înseamnă că la un buget proiectat cheltuim de fapt două.
Și cu toate astea, economia este extrem de robustă: se inventează produse și servicii nebănuite, apar piețe noi, avem energie suficientă, productivitatea crește, crește, ne îmbogățim spre infinit – atât doar că responsabilitatea financiară [și regula băbească cum că trebuie să cheltuiești mai puțin decât câștigi] a devenit irelevantă.
Și asta mă face să mă simt pierdut în ceața vieții, pentru că am fost crescut să trăiesc modest, fără să datorez un cent cuiva, dar realitatea [așa cum o percep] îmi sugerează că asta nu mai este un lucru inteligent.
Am impresia că este tot mai greu să stai la mijloc, respectiv să fii parte din middle class: fie te duci în sus spre filthy rich, fie te duci în jos către sărăcie. Statisticile îmi dau aici puțină dreptate: proporția clasei mijlocii a scăzut de la 61% din populație în 1971 la 50% în 2021.
Ceața ca ceața. Când schiez, mai rău simt gerul, mai ales când este combinat cu vântul. Analogia gerului cu vântul a fost pentru mine în 2022 răceala creata de polarizarea crâncenă produsă de politicieni și de presă, cu sau fără voia lor. Mai degrabă premeditat. Poate pentru ei, polarizarea a fost benefică pentru că, așa, fiecare am fost obligați să ne alegem barca.
Însă politicienii și media au creat o realitate în care este greu să separi binele de rău, sau altfel spus, răul și binele au devenit etichete ale righteousness-ului absolut, cu care sunt bombardat de dimineața până seara.
Canalul 25 [la televizorul meu], adică CNN, îmi turuie într-una de atacul la democrație produs la 6 ianuarie, Canalul 26, Fox News, de atacul la suveranitatea țării din cauza crizei imigranților ilegali, fiecare bătându-se copios în piept că doar ei sunt de partea adevărului și a dreptății.
Așa s-a produs o imagine schizoidă, de parcă am trăi în doua universuri paralele, unul la CNN și unul la Fox News. Mi-am întrebat vecinul dacă a mai trăit vremuri asemănătoare cu cele de-acum. Mi-a spus că îl îngrijorează cel mai tare faptul că cei cu bani foarte mulți își dictează mesajul dorit, căci – deh – au cu ce s-o facă.
Presa nu mai este în business-ul de a prezenta realitatea, ci de a identifica ce se plătește și se vinde bine.
Poate de aceea am senzația că nu mai există nici un loc imparțial de unde să mă pot informa, ca apoi să-mi formez o imagine și să iau o decizie educată. Totul este gata digerat pentru mine: mi se dă imaginea și mi se dă, de fapt uneori mi se impune, decizia.
Ori sunt de partea lui X, iar atunci imaginea este asta și decizia aialalată [dar în nici un caz aia și aia], ori sunt de partea lui Y, iar atunci imaginea este tralala și decizia este blablabla [dar în nici un caz…] Intersecția între cele două imagini, cele pentru X și Y, este mulțimea vidă.
Desigur, ambele părți susțin că imaginile lor sunt flawless… Habar n-am, poate mi se trage de pe vremea comuniștilor, dar nu mi-a plăcut niciodată ca cineva să-mi bage ideile și concluziile lor în cap.
De aceea, citesc cât pot de mult, căci cititul mi se pare vaccinul perfect împotrivă propagandei, a biasingului și a polarizării. Însă constat că a fi independent în gândire is hard, tot mai greu cu trecerea timpului, maybe because it is an instable state – ar zice specialiștii in game theory.
Este mult mai simplu să îmbrățișezi necondiționat una din părți, căci atunci ți se clarifică automat [de alții] binele și răul.
Nici presa independentă nu mai este chiar așa de independentă, din moment ce cuplajul [mult prea] strâns cu ce vrea audiența să audă a produs în opinia mea un biasing și o îngustare a punctelor de vedere.
Fiecare ziar își definește misiunea ca prezentator al adevărului [că doar nu vor spune că sunt apărătorii minciunii, nu-i așa?], când în realitate fiecare ziar aleargă cu limba scoasă după cititori.
Cred că în țoață aceasta discuție despre free ideas, libertatea opiniilor, etc. etc. se ignora că structurile free sfârșesc prin a se auto-organiza [self-organize], dacă nu neapărat prin dorință explicită, atunci implicit prin shared goals, ideas and access to shared but limited resources.
Dar self-structuring se întâmplă întotdeauna, iar ce a fost free la început [cel puțin în teorie] sfârșește prin a fi biased și partinic. De fapt ideile mele naive despre self-organizing free spaces [la care mă gândesc de mulți, mulți ani] sunt discutate extrem de migălos de un profesor de la Johns Hopkins University, William Connolly, în cartea “The fragility of things”.
Am ajuns aproape să cred că promisiunea Internetului de free information circulation etc. etc. a ajuns să fie cămașa de forță cea mai strânsă pentru mintea oamenilor prin biasingul și polarizarea care s-au produs.
Nu este de mirare că necunoscuții se înjură cu tot ce le stă pe limbă, și milioane de oameni sunt jigniți de unii la grămadă, chiar și atunci cad aceștia sunt la mii de kilometrii distanță – totul bazat pe convingerea righteousness-ul polarizării absolute.
Habar n-am cum se va ieși din situația asta mânată de lipsa de responsabilitate, polarizare maximă și righteousness universal, dar sunt optimist, căci societatea a știut întotdeauna să progreseze din situațiile nasoale. “Life finds a way”, a spus Dr. Ian Malcolm, în clasicul “Jurassic Park”.
“Va lua cinci ani să ieșim din situația asta”, mi-a prezis vecinul meu.
Pentru mine, cenușiul lui 2022 a fost about getting back to first principles, the basics of life. M-am concentrat pe familia mea, meserie, și în general pe trying to be a decent and humble human being – deși se pare că am progresat puțin la ultimul punct conform self-evaluation-ului meu după ce am terminat cartea lui Thomas Hurka “The Best Things în Life: A Guide to What Really Matters”.
Sunt foarte bucuros că băiatul meu cel mare trudește să-și găsească drumul lui prin viață, că băiatul meu cel mic nu vrea să rămână mai prejos, că soția mea și eu suntem sănătoși. Sunt fericit că am aceeași curiozitate în meseria mea ca în prima zi, ceea ce keeps me enthusiastic and motivated. It keeps me fresh.
Every day is exciting pentru că dimineața nu știu ce voi învață pe parcursul ei. Sunt recunoscător că am șansa să fiu încântat de lucruri simple, multe din ele gratis: alergatul pe distanțe lungi, hiking te miri pe unde, aerul curat, liniștea, cerul albastru și apa rece.
Sunt recunoscător vieții că nu râvnesc bani și faimă, că mă mulțumesc cu puțin. Aș vrea să am tăria să fiu more compassionate and understanding, more respectful, mai ales cu cei care îmi produc discomfort.
Aș vrea să pot urma mai strict sfatul preotului meu de la Biserica reformată din New York City cum că nimic nu ne dă dreptul să distrugem cuiva speranța [prin ce facem, dar mai ales ce spunem, aș adaugă eu].
Aș vrea să identific truthful and meaningful ways de a avea o relație de încredere și respect cu locurile unde m-am născut și crescut, desi se pare că fiecare an mărește exponențial distanta intre noi. Că și schiatul pe ger, greutățile mă ajută întotdeauna să-mi reamintesc what are the important things în life.
Dar finalul este întotdeauna același: curcubeul și cerul albastru apar întotdeauna după ploaie. Așa se vă termina și ploaia lui 2022.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
