Într-o societate modernă, acceptarea pluralității este un barometru sensibil al sănătății democrației. Pluralitatea nu înseamnă doar că asupra unui subiect comun (educație, energie, sănătate) avem viziuni și abordări diferite, ci înseamnă mai ales că diferite părți ale societății au agende diferite, că prioritățile lor pot fi diferite și, evident, modul de soluționare a problemelor lor poate fi contrastant.
De asemenea, într-o societate modernă ca a noastră, starea democrației se măsoară și după capacitatea de a include pe agenda publică dominantă preocupările și revendicările diferitelor minorități.
Știind bine că o minoritate (etnică, religioasă, sexuală, chiar profesională) nu are puterea de a-și stabili cadrul legal al afirmării sale ca parte egală a societății, ea se bazează atunci pe solidaritatea, empatia sau responsabilitatea majorității pentru a-i recunoaște și include drepturile, aspirațiile și nevoile, printre cele ale tuturor membrilor societății.
Venim cu toții din societăți suprasaturate de inegalități și discriminări. Încă nu a trecut un secol de când a fi minoritar se pedepsea cu moartea. Până acum mai puțin de decenii, a fi homosexual era o infracțiune.
Și faptul că generația noastră a crescut într-un mediu în care femeia trebuia să stea la cratiță, în care a fi homosexual era o rușine, iar a fi „pocăit” un motiv de prigoană, ne-a făcut pe mulți să interiorizăm astfel de judecăți de mici copii și să le considerăm ca valide pentru totdeauna.
Știm acum că aceste judecăți aparțin unei lumi strâmbe și violente, care nu poate fi perpetuată, nici măcar înfrumusețată cu retro-utopii despre o lume mitică, despre comunități armonioase și oameni neprihăniți.
Suntem înconjurați de oameni diverși, dintre care cei mai deosebiți de noi înșine sunt chiar copiii noștri. Ei s-au născut într-o lume deja ieșită din țâțâni și își proiectează viața într-un viitor ale cărui valori sunt radical diferite de cele cu care am crescut noi.
Generația lor se desparte de noi, protestează împotriva lumii noastre rigide și fricoase în forme dintre cele mai diverse: de la cele mai discrete, ale construirii de comunități virtuale în care au doar ele acces, până la cele mai ostentative, mai colorate și mai zgomotoase, în spațiul public.
Aceste manifestări devin politice nu doar prin refuzul de a continua o societate apăsată de prejudecăți și ritualuri comice, precum cele ale unui bufon precum Becali, ci și prin revendicarea și impunerea acelor drepturi care nici măcar nu erau considerate drepturi de majoritățile politice anterioare.
Parada Pride e o asemenea inițiativă prin care o parte a societății cere să fie văzută. Așa cum bine spune Sorin Cucerai într-un text recent, dacă parada este flamboiantă, este pentru că ea compensează prin supraexpunere o prea lungă perioadă de ascundere și de stigmatizare.
Face zgomot și semnalizează mai ales în direcția unei clase politice rămasă surdă și oarbă la existența unei părți a societății, la absența istorică a egalității de drepturi pe care clasa politică o perpetuează prin lașitate și conformism.
De aceea, prezența politicienilor la Pride ar fi expresia adeziunii clasei politice la câteva idei politice fundamentale, precum aceea de egalitate și aceea de pluralitate. Și ar fi, în același timp, dovada unei alți virtuți politice, aceea a curajului: că politicienilor nu le este rușine cu o parte dintre compatrioții lor, că, fără să le împărtășească neapărat alegerile, sunt totuși solidari cu ei.
Sau dovada tocmai a curajului de a dovedi celorlalți că atunci când o parte din societate își vede drepturile amenințate sau diminuate, există o clasă politică sensibilă la o asemenea situație și dispusă să apere aceste drepturi.
În mod reciproc, absența politicienilor de la o paradă pe drept numită a „mândriei” transmite alte mesaje: că egalitatea rămâne o ficțiune și că pluralitatea e posibilă cel mult în limitele stabilite de majoritatea la putere.
Că nu ne aflăm încă într-o societate incluzivă, ci doar în una tolerantă, în sensul în care majoritatea „tolerează” minoritățile de orice fel, adică până la un prag convenabil de toleranță pentru majoritate. Dincolo de care devine, desigur, intolerantă.
Lipsa de curaj a politicienilor trădează nu doar prejudecățile lor (pe un spectru larg de homofobie), ci și conformismul și lipsa lor de viziune politică. Da, e mult mai confortabil să fii alături de un sobor de preoți sau la o adunare în care se recită poezii patriotice, chiar dacă asta nu spune despre omul politic respectiv decât că este oportunist și în criză de legitimitate politică.
Dar pentru că o „fobie” nu vine niciodată singură, de la politicianul care lipsește de la Pride nu ne putem aștepta nici să fie de partea altor asupriți sau discriminați: de partea săracilor, de partea șomerilor, de partea femeilor abuzate, de partea minorităților religioase, etnice sau de orice alt fel.
Pentru că putem fiecare dintre noi să devenim într-o bună zi minoritari, e bine să fim sceptici față de politicianul care își caută legitimitatea doar în majorități. Căci acel politician e unul al vremurilor trecute, incapabil să anticipeze viitorul, e un politician a cărui „vocație” e să se servească de cetățeni și nu să se pună în slujba lor.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Asa este am invazat (unii dintre noi stiau instinctiv adevarul si reactionau ca atare ) sa respetam aceasta notiune atit de draga noua pe care democratia o are ca si concept filozofic aflat la baza dezvoltarii ei si numim : drepturile omului .Societatile dictatoriale au un singur drum cunoscut cel ce inchide , de facto, comunitatile omenesti intre niste granite nu numai teritoriale ci si in cele purtatoare de ura viscerala fata de niste comunitati (de orisicare fel ) ce doresc a trai fara a fi discriminate alaturi de prietenii , fratii, surorile , mamele si tatii lor . Politicul nu se poate amesteca direct in astfel de manifestatii .Participarea poate fi facuta doar la nivel individual .Politicul poate legifera in domeniul respectiv ceea ce la noi in tara este o actiune deja existenta .