Plimbare prin orașul unde se prinde harta în cui. Cum a străbătut Sighetu Marmației 30 de ani de libertate

E o zi ploioasă. Dincoace de podul care unește Ucraina cu România, în Sighetu Marmației e zi de piață. Țărani cu lapte și afine, femei din Ucraina cu țigări, biciclete, sacoșe și umbrele se înșiră pe lângă zidurile scorojite ale Liceului Taras Șevcenko, de limbă ucraineană. Ploaia curge șiroaie în gangul strâmt, tencuiala muiată a liceului e gata să se desprindă de pe oase, ca o carne putredă.

Femeia care stă cu umbrela în mână vinde lapte. Vine din Șugatag, are doar trei vaci și face drumul ăsta cu câțiva litri, „pentru un picuț de bani”.

Pe partea cealaltă a gangului s-a așezat Axenia, din Ucraina, cu flori. Vine în fiecare dimineață din Slatina, localitatea de dincolo de pod. A lucrat 20 de ani și când s-a dus să ceară pensie i s-a spus că trebuie să aibă 28 de ani vechime. Dacă vrea, să plătească pentru restul. N-avea bani pentru restul. Acum „o vinit războiul și mi-au zîs: domnuță, până s-o găta războiul, nu mai facem nimica.”

„Noroc că am avut frumușețile aistea” și Axenia îmi arată ghivecele de flori înșirate pe trotuar, în vase improvizate, toate înviorate de apa ploii.

„Le-am adus să le vânz să fac un bănuț, că nu ne descurcăm! Soțul are 50 de euro pensie. N-aveți aici așa ceva!”

Seara le lasă la o localnică „bună ca pâinea lui Dumniezău!”, care s-a îndurat de ea. Pleacă acasă, în Ucraina, cu bicicleta și dimineața vine iar. În dimineața aceea se trezise devreme. Pe la patru au început să „răcnească” sirenele. S-a auzit c-au fost vreo șapte bombe, în depărtare.

Cumpăr de la ea un crin galben ca grânele Ucrainei și mă bucur că voi avea, la rădăcina lui, pământul ei.

Maria ține strâns în pumn un pachet de țigări. Deschide palma și mă îndeamnă. Îl dă cu 10 lei. Are tenișii uzi în picioare, la fel și baticul de pe cap. Dar ține strâns țigările să nu le atingă ploaia.

„Dacă mă ajută Dumnezeu să apuc octombrie, capăt 75 de ani!”, îmi spune ea. Este din Slatina. A lucrat 36 de ani la ocna de sare, la „pocălit” sarea.

Când a ieșit la pensie, a primit ceva mai puțin de 100 de dolari. „Nu ajung, cum să-mi ajungă?” Vine pe jos din Ucraina, trei kilometri și tot pe jos trece seara podul înapoi. Azi a vândut un pachet. Mai are unul.

Citește și: Memorie pe timp de război. Când victimele încep să vorbească

„În orașul ăsta, doar pușcăria «merge»”

Zilnic, pe poarta închisorii din Sighet intră peste o mie de oameni. Numai anul trecut, pe timp de pandemie au fost 122.000 de vizitatori.

„În orașul ăsta, doar «pușcăria» merge”, îmi va explica mai târziu Kinga, starea orașului său.

Încă din 1997, printr-un proiect susținut de Consiliul Europei, soții Ana Blandiana și Remus Rusan au transformat fosta închisoare în Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței și a devenit un fel de loc de pelerinaj pentru cei care voiau să afle adevărul.

Construită de Imperiul austriac în ultimii ani ai secolului al 19-lea, pușcăria ar avea pe dinafară alura unei clădiri de birouri, dacă gratiile de la ferestre n-ar arăta altceva. Lipită de tribunal și foarte aproape de primăria orașului, în chiar centrul lui. Așa era obiceiul edilitar austriac. Construiau toate instituțiile importante la un loc, în mijlocul localității.

Citește și: Anchetă privind protejarea lui Ciucă de acuzațiile de plagiat, la Curtea de Apel București

Știm acum că aceste judecăți aparțin unei lumi strâmbe și violente, care nu poate fi perpetuată nici măcar

Când scriu aceste rânduri, terasele din fața fostei închisori sunt pline de tineri, muzică, bere. O oarecare forfotă se simte în mica piațetă. Dar, dincolo de ea, se întinde orașul aproape mut.

„Prietenii noștri sunt impresionați”, spune Kinga, „numai pentru Memorial vin. Altceva nu ai ce să vezi în orașul ăsta. Sunt furioasă pe ei, pe cei care conduc orașul. Avem copii buni, olimpici, campioni la volei, la baschet, dar fiica mea nu are sală de sport la școală! Avem clădiri ipozante în oraș, dar copiii noștri fac școală după masa, că nu sunt clase!”

Și furia ei de mamă tânără se revarsă mai departe: „Nu avem parcuri, n-au pus o floare în oraș! Toate clădirile dărăpănate, nici teatru, nici cultură, nimic! La ce să stea tinerii aici? 80-90 la sută pleacă în străinătate!”

Pe Andreea o întâlnesc în librărie. E în concediu, a venit din Belgia unde trăiește acum, și se îndreaptă spre Moldova de unde este. Are în jurul ei trei copii și pentru ei caută cărți în limba română.

Iar pentru ea, cărți de istoria României și o hartă turistică. A fost la Memorialul Sighet, la muzeu, și a asistat la un spectacol despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. A rămas foarte tulburată, despre lucrurile acelea nu învățase la școală. La sfârșit a pus o lumânare la zidul Memorialului.

„M-a pus pe gânduri”, recunoaște ea. „Și cred că pentru asta, pentru a te preocupa de ce a fost, de istorie, trebuie să ai o vârstă, ca să înțelegi”.

Citește și: De ce ar trebui politicienii să participe la Pride?

Sighetul, văzut de oamenii lui

„Orașul a decăzut, este și impresia vizitatorilor noștri de la muzeu”, spune Andreea, muzeograf la Memorialul Sighet.

„Tinerii pleacă, nu vor să rămână aici și îi înțeleg. Și trebuie făcut ceva ca să se schimbe situația. Alte orașe mici, poate mai mici decât al nostru, și-au revenit și au început să se dezvolte.”

„În anii ’90, aici mergeau doar pompele funebre. Erau trei și erau singurele care aveau o față curată, arătau bine”, își amintește istoricul Armand Goșu, când facem o plimbare de seară prin vechiul oraș imperial.

„Toate clădirile astea, senzaționale, cum rar vezi în alte orașe din România, arată cât de important era Sighetul altă dată. Fost oraș imperial, centru de județ… dar uitați-vă cum arată azi!”

Orașul este dezolant, clădirile din centrul său, cândva impunătoare, superbe, azi stau decojite, cu ferestrele înfundate cu pături. Clădirea fostei prefecturi, cinematograful, chiar și primăria are coloanele scorojite și faianța de la intrare spartă. La fel e și intrarea la ANAF. Biserica Reformată, cât o catedrală occidentală, decorată cu gargui ca la Notre Dame, are ferestrele sparte.

„E dezolant, aproape nicio clădire nu e neatinsă de degradare”, observă istoricul Goșu, la capătul plimbării noastre.

„Știți ce arată starea acestor clădiri, fața degradată a orașului? Că oamenii de aici nu mai au speranță! Nu cred că orașul are viitor! Pentru că, dacă ar avea încredere în viitor aici, imediat s-ar cumpăra, s-ar renova, s-ar face ceva! Dar e un oraș lipsit de speranță!”

În 1992, orașul avea aproape 50 de mii de locuitori, acum are 34 de mii. Dintre care mulți plecați la muncă în străinătate. Are 21 de lăcașuri de cult, iar clădirea impozantă a Palatului Culturii a fost redată Episcopiei Ortodoxe, care l-a renovat din fonduri europene.

„După Palatul Patriarhal, cred că este cel mai important obiectiv cultural reabilitat în ultimii ani în Patriarhie, astfel încât municipalitatea, cetăţenii din Sighetu Marmaţiei, din judeţul Maramureş vor beneficia de un astfel de edificiu pentru activităţi cultural-pastorale, sociale şi religioase”, a declarat părintele Bogdănel Gavra, manager de proiect la Palatul Culturii, pentru basilica.ro, imediat după inaugurarea care a avut loc anul acesta.

„Acolo se fac acum spectacole folclorice”, ne spune un trecător. „În cultură, aici, la Sighet, lucrează cam o sută de oameni în tot orașul.”

„Am intervievat o tânără din Sighet, când a venit la spectacolul de teatru de la Muzeu”, ne mărturisește Anna Aroș, studentă la Teatrologie la București.

„Și îmi spunea cu regret că aici nu este niciun teatru, că ea nu mai fusese la un astfel de spectacol și că oamenii, dacă nu sunt obișnuiți să consume cultură, nici nu o vor căuta.”

Dacă stai de vorbă cu localnicii, îți spun că „orașul este pauperizat”, că „salariile sunt mici și tinerii nu mai acceptă să lucreze pe mai nimic”, că acolo proprietatea nu a fost clarificată și că „70-80 la sută din aceste clădiri sunt în administrare publică”.

„Cu cât este mai mult la stat, cu atât orașul este mai capturat”, spune un sighetean care a încercat mulți ani să-și cumpere spațiul în care are o firmă. „Aici e nevoie de structuri independente care să facă schimbarea”, conchide el.

Pe site-ul primăriei nu este afișat bugetul orașului pe anul 2022, deși suntem la jumătatea lui.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!