Nu știu de ce, dar nu mă mai miră nimic în țoață povestea asta cu… alt plagiator acuzat, plasat la vârf. Poate doar ca să-l citez pe Newman din serialul “Seinfeld”: “What took you so long?”
În extazul momentului, o cunoștință veche de-a mea din anii liceului și a schiatului la Râușor, în Munții Retezat, a afirmat pe FB că deznodământul este o mare victorie a jurnalismului de investigație, tralala, tralala.
Citește și: Sorin Cîmpeanu și-a dat demisia din funcția de ministru al Educației
Da, nimeni nu poate nega truismul că un impostor expus este – maybe, only maybe – unul în minus. Cel puțin pe termen scurt, căci experiență ne arată că un pic de timp șterge extrem de multă memorie.
Însă în opinia mea, o victorie importantă a jurnalismului de investigație ar fi dacă ar expune mentalitatea și mecanismul care au dus la systematic academic dishonesty: nu doar fenomenul agresiv al plagiatului, ci tot ceea ce au produs carierele de carton pe care le vedem cu toții și întreaga bufonariadă academică corespunzătoare.
Da – cineva și-a dat demisia, dar destui alții [în situații asemănătoare], nu.
Și cine știe câte alte sute, mii de cazuri asemănătoare zac în sistem? Mi s-a povestit de atâtea ori de situații low profile, când justiția a dat dreptate plagiatorului, deși plagiatele academice sunt întodeauna ușor de identificat, trebuie doar să compari paginile/paragrafele flagged.
Bineînțeles, impactul mediatic și emoțional este maxim când cel expus este un ștab de la București, dar din punct de vedere al academic dishonesty toate plagiatele [chiar și de la cea mai obscură universitate] sunt equally bad.
De aceea, eu nu văd marea victorie în faptul că XYZ și-a dat demisia.
Că iată, ABC nu și-a dat-o, EFG așteaptă după cotitura să revină acolo unde-a fost odată, iar IJK [desi nu a mai ocupat funcția de conducere din cauza căreia a fost identificat că plagiator], s-a întors bine-merci la catedră, unde continuă de atâția ani să fie același „expert” de bază.
Citește și: Numărul 2 în NATO, somat să-şi facă publică teza de doctorat
Mă surprinde [și nu prea] că universitățile românești nu sunt în continuare în stare să gestioneze singure situația plagiatelor, fără participarea zgomotoasă a întregului „norod” la proces. Mediul academic își are regulile proprii și o manieră specifică de a le interpreta și aplica.
În plus, regulile publicațiilor s-au schimbat în timp și se vor schimba și de-acum încolo, și de aceea analiza și decizia trebuie să fie cea a celor din sistemul universitar. Este motivul pentru care există comisii de etică peste comisii de etică, în toate locurile posibile din universități … Și cu toate acestea, aceste structuri și mecanisme sunt ineficiente.
Cred că aceasta situație este de netolerat: aici nu este doar vina plagiatorului, în aceeași măsură este și vina universităților, care au devenit părtașe la un fenomen metastazat din cauza pasivității și ineficientei lor.
Îmi aduc aminte că în urma cu câțiva ani, pe vremea când eram încă membru în asociația ABC, unul dintre proaspeții [pe-atunci] prorectori, ajuns între timp rector, ni s-a adresat în dorință de a curăța de uscături pool-ul lor de teze și publicații.
Mi s-a părut o inițiativă lăudabilă, căci o astfel de verificare este posibilă doar dacă procesul este organizat descentralizat, local – și nu printr-un hei-rupism centralizat pornit de Minister. Mi-am data seama ulterior că propunerea fusese probabil neserioasă – nu am auzit de-atunci ca o astfel de verificare să mai fi avut loc.
Dar atâta timp cât investigațiile ating doar cazuri de la vârful icebergului, lășând baza intactă, toate aceste victoriile jurnalistice sunt de fapt o frecție la un picior de lemn putrezit.
Pentru că aici nu este vorba doar de cazuri izolate de academic dishonesty, ci de un întreg sistem academic care nu reușește să-și vindece singur beteșugul.
Unul din obiectivele oricărui proces de academic acreditat este de a asigura că instituția are what it takes, toate mecanismele de quality control in place și că acestea funcționează rapid și efficient. Aș sugera, de aceea, că poate ar trebui ca toate universitățile să-și piardă acreditările, dacă sub acoperișurile lor s-au întâmplat porcării în mod sistematic.
Victoria jurnalismului de investigație ar fi atunci când ar expune întreaga încrengătură de interese și toți factorii văzuți și nevăzuți ce au create acest putregai.
Totuși, ce anume a generat această epidemie a plagiatelor, care în nici un caz nu a început după Revoluție? Am aflat atunci doar că există. Am să încerc în continuare o scurtă recapitulare din memorie a unor situații, așa cum le țin minte după aproape patruzeci de ani. Nu contează personajele, ci cauzele și procesul.
Primul plagiat, plagiat pe care-l țin minte, fără să fi știut pe atunci că se numește așa, a fost un curs lito de la universitatea unde studiam. Conținutul cursului era extrem de apreciat de noi, studenții. Era una din cărțile de „care aveai nevoie în viață”, așa că mulți am preferat să plătim amenda bibliotecii, fără să o returnăm la sfârșitul anului.
Mai târziu, mi-a căzut în mâna cartea după care fusese copiat cursul lito. Este o carte clasică, în engleză, a celebrului profesor XYZ. Copiatul a fost așa de „precis”, încât a inclus până și glumele din cartea originală.
Cursul lito, care nu menționa nimic despre original – și oricum ce ar fi putut să menționeze într-o astfel de situație? – includea câteva pagini cu tralala-ul scris de „autorul” cursului, dar în rest era… mă rog, o traducere foarte bună în românește a cărții profesorului XYZ.
Interesant, în acei ani ai socialismului la apus, am fost fericit că pot învață după cartea unui profesor celebru, fără să-mi treacă vreo secundă prin minte că accesul îmi era dat de fapt de o furăciune.
Cam în aceeași perioadă, maica-mea avea obiceiul să ne povestească acasă că serviciul ei „a lucrat iarăși țoață ziua la capitolul de prețuri din teza de doctorat a generalului.”
„Generalul” era, well, nu generalul de-acum, ci directorul general al Combinatului Siderurgic. Speculez, dar nu ar fi chiar o exagerare prostească dacă aș sugera că probabil și alte servicii, mai ales din Centrul de cercetare, au fost responsabile pentru alte capitole.
În timp, această mentalitate despre studiul pentru doctorat a germinat în „pragmatismul” începutului de mileniu, când un conducător de doctorat i-a sugerat unei cunoștinte bune: „Înscrie-te și tu la doctorat, acum cât se mai poate.”
Situația de-acum este complexă și încâlcită, dar impresia mea este că una din cauzele plagiatului este aceea că, de fapt, calitatea unei tezei nu a contat niciodată. Observ că astăzi, ca-ntotdeauna de-altfel, există dificultăți importante în a identifica o temă bună de doctorat, a cărui studiu să producă cunoștinte și insight importante pentru cineva.
Iar această absență crează starea de facto în care conținutul tezei este whatever, căci oricum nu interesează pe nimeni. Vorba sarcastică a profesorului meu de pe vremuri: „Tema de studiu nu ar exista, daca nu ar fi conducătorul”.
Rolul doctoratului este mai degrabă acela de a bifa o rubrică, de a produce o echivalare cu semne de întrebare [cum a fost substituirea examenului de rezidențiat pentru medici, sau a examenelor de grad pentru profesorii de liceu]. Oricum, a doua zi după susținere, teza devine o carte pe raft.
Chiar și așa, o teză fără rost este totuși o teză cinstită. Dificultatea în a identifica subiecte serioase și utile nu este explicația plagiatelor. Intrăm aici în domeniile psihologiei și ale sociologiei, domenii la care în mod evident nu mă pricep.
Nu cred că exagerez dacă spun că mediul academic este unul extrem de competitiv, populat de persoane with a big ego. Categoric există extrem de multă expertiză, inteligență, hărnicie și înțelepciune. Dar în același timp, nu degeaba „professorial” are o conotație negativă, sugerând pe cineva care crede că știe alfa și omega la perfecțiune, și prin urmare vorbește și se poartă ca atare.
Ambiția nemăsurată precum și vanitatea și aroganța nepoliticoase nu sunt deloc rare. În contextul competiției pe steroizi, unii probabil vor să fure startul, să demonstreze că li se cuvine mai mult pentru că sunt mai cu moț.
Alții probabil sunt duși de val: ajung să fie promovați pentru că sunt „băieți buni”, după care devin zeloți, uitând de întâmplare și ajungând să creadă că sunt într-adevăr cu stea în frunte. Contribuie și criteriile de promovare bazate pe puncte, unde importantă este cantitatea a ce scrii, nu calitatea, sau, și mai bine impactul.
A devenit cumva important să argumentezi [precum în basmele cu Făt Frumos] că ceea ce alții fac în X ani, tu poți face într-o cincime de timp. De exemplu, expresia pe care am auzit-o mereu este că „am pus teza mea de doctorat pe masă, în doi ani”.
Expresia ne arată două dogme mai mult sau mai puțin conștientizate: faptul că este important să lucrezi singur [adică „s-o pui pe masă” spre uimirea tuturor] și că „doi ani” este excepțional, mult mai bine decât să zicem cinci ani.
Am să mă opresc aici pentru că fenomenul plagiatelor este mult prea încâlcit și complicat.
Dar concluzia mea este că s-a produs cândva, cumva, furtuna academică perfectă între tradiția imposturii socialiste, lipsa temelor de doctoral research care să conteze pentru cineva [și care să verifice implicit veridictatea conținutului], perks date fără sens pentru titlul de doctor, inclusiv bani, și ambiția complexată din mediile competitive, dar fără resurse.
Întrebarea adâncă este însă de ce nu reușește sistemul academic să execute quality controlul necesar, știind că există condiții abundente ca porcăriile să se întâmple?
În fine, legat de succesul investigației jurnalistice, it is what it is. Dar aș face următoarea analogie: celebrul caz Watergate este a cornerstone în jurnalism nu pentru că Haldeman, Liddy, Mitchell și alții au ajuns la zdup, iar președintele Nixon și-a dat demisia, ci pentru că a expus întregul mecanism prin care o elită politică a încercat să-și neutralizeze adversarii, precum și implicarea la vârf a instituțiilor, inclusiv Departamentul de Justiție, CIA, FBI și Casa Alba. It is always about the process, not the persons.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Totul trebuie lasat in urma . Viitoarea lege trebuie sa elimine posibilitatea de a plagia pe mai toate palierele din invatamint care au in componenta oferirea unei diplome indiferent cum se numeste ea . Sa nu ne iluzionam . Tot ceea ce a fost posibil , pina mai ieri , la nivelul plagiatului , are in componenta un cumul de atitudini , legi facute cu dedicatie si de buna seama exista cumulat o multitudine de increngaturi,inter umane, ce acum nu mai pot fi deslusite .Punct si de la capat . Nu putem acuza un intreg sistem ce in marea lui majoritate a favorizat niste persoane indiferent care a fost pretul favorului facut .Nu avem cum mai aduce la suprafata masura lucrurilor si totul a devenit deja inutil pe masura ce legile nu mai sunt permisive .Necazul cel mare si abordarea in media a unor cazuri , ce au acum un anume suport politic , abordare ce discrediteza persoane fara a avea masura adevarului total in componenta , dispare si ea din razboiul personal al unora indreptat impotriva altora . Aici e baiul .Nu mai pot fi folosite astfel de abordari politicianiste aflate sub masca ziaristului binevoitor ce folosind un oarecare soft zis antiplagiat decide el in numele nu stim cui adevarul .Singura in in masura sa decida este Comisia de specialitate ce a oferit diploma si Instanta de Judecata .In rest totul sta sub rezerva indoielii spuselor .
Bunule samaritean…Spui ca totul trebuie lasat in urma pt ca legile nu mai permit plagiatul. Da’ mai respecta romanul vreo lege ? Mai ales in prezent…cand nici avocatii nu se descurca in hatisul nostru legislativ. Vine si cireasa de pe tort : razboiul asta personal al unora indreptat impotriva altora …sau razboiul romano-roman…chiar nu are nimic politic in el! . Si este poate dovada cea mai buna ca trecutul nu dispare ..asa cum le-ar conveni multora ! ..sa-l stearga pur si simplu cu buretele . Apoi…nu exista adevar total sau absolut.Adevarul este relativ…nu ?Ceva de genu’ : adevarul fiecaruia pliat pe realitatea fiecaruia. La noi insa pana si adevarul este un plagiat!Intrucat este dictat de cei care au puterea banului.
Sofronica .Iti spun doar ca noua lege ofera un nou inceput si elimina posibilitatea de a mai plagia oferind, in acelasi timp, celor care au fost parte a comisiilor ce ofera titlul in cauza si Instantelor de judecata , decizia . Totodata,legea elimina posibilitatea ca diversi formatori de opinie din Media ce nu au o pregatire specifica pe tamatica stiintifica diversa si exponenti ai unor Partide ce nu au nici o legatura cu stiintele de tot felul , sa mai intervina arbitrar si acuzator atunci cind vreun soft oarecare decide, total in afara legii , existenta vreunui plagiat . Ce a fost a fost nu poate fi schimbat acum neavind la dispozitie decit noua lege .Daca cineva are stiinta de vreo ilegalitate in domeniu nu trebuie decit sa se adreseze Instantei .E simplu nu ?
Expertule din NY,
Iti scriu ca o persoana cara a stat si studiat suficient de mult timp in strainatate, inclusiv in SUA.
Nu stiu cum se vede de la tine, dar de aici este total scabros sa vezi cum dupa 1-2 ani in NY, nu mai poti folosi cuvinte/expresii romanesti..exact ca si capsunarii care dupa 2 luni de ‘Italia’ devin italieni pur-singe in satul lor din Apuseni.
Da f. rau, sa stii..e ca si cum intr-un eseu trimis spre invatare si insusire de catre ilustrii de la Stony Brook, as presara din 5 in 5 si cuvinte in l. romana sau mai rau, latina. Ar fi jignitor, nu ? As presupune ca fiecare dintre voi de acolo ar trebui sa stiti l. romana sau, mai rau, latina.
Nu stiu cum de ti-au permis editorii de la ziar asa derapaje..dar asta-i alt ‘story’.