Nu a fost lege mai hărțuită decât cea a Educației, în cei 33 de ani de la căderea regimului ceaușit. Cel mai important proiect al unei societăți nu ne-a reușit.
De ce? Pentru că toți, dar absolut toți, am fost lași la câte-o opintire a politicului de a pune „ordine” în acest domeniu.
Spun asta pentru că am trăit în toți anii de după ’89, ca jurnalist, fiecare toamnă școlară, fiecare mandat de ministru și lege nou croită, cu atenție sporită, fiind și părinte.
Citește și: Adevăr și reconciliere pentru plagiatori
În dezbaterea Legii 1 din 2011 m-am implicat direct.
Am organizat la Cluj prima întâlnire publică de discuții pe proiect, la care au participat Mircea Miclea, reprezentanți ai Ministerului Educației, rectorii din Cluj, profesori universitari, reprezentanți ai mediului de afaceri, reprezentanți ai societății civile, profesori de gimnaziu, liceu și învățători și, desigur, presa.
Am susținut atunci, printr-un memoriu semnat de toți participanții, discutarea proiectului și înaintarea lui spre Parlament, pentru că zăcea de ceva vreme prin sertarele nu se știe cui.
Citește și: De ce tac profesorii?
Apoi s-au mai organizat dezbateri la București, proiectul a intrat în atenția publică și a presei. Politicienii – nemulțumiți, inclusiv cei de la PDL, pentru că le atingea interesele, au strâns din dinți și au trecut legea… prin asumare guvernamentală!
Deși partidele semnaseră un „Pact pentru educație” care prevedea susținerea unei strategii și a unui proiect de lege care să ridice nivelul educației din România și care să rezolve problemele identificate de Raportul de diagnoză asupra educației, realizat în 2008 de o comisie de experți condusă de Mircea Miclea.
Țin minte când Tatulici de la Pro Tv în emisiunea-dezbatere despre proiect l-a întrebat prin telefon pe Mircea Miclea pe ce partid se bazează pentru susținerea legii. „Pe partidul părinților”, a răspuns profesorul. Mi-a plăcut.
Citește și: Legile educației ca vulnerabilitate națională
Dar n-a fost, n-a fost așa. Nici rectorii, nici parlamentarii, nici marea masă a profesorilor, nici părinții n-au susținut-o. Erau sceptici, obedienți, reticenți la schimbare, indiferenți, sătui de legi, de schimbări sau ignorați de societate, sătui de tot.
Nici intelectualii, mulți dintre ei, nu s-au declarat fățiș susținători ai Legii 1. Nici nu s-au revoltat – cum ne-am fi așteptat – când Ponta și Andronescu au început măcelărirea ei: au schimbat 72 de articole într-un an. Doar Miclea mai riposta, argumentând de ce nu e bine, și, alături de el, câțiva dintre semnatarii Pactului.
Ce vreau să spun este că noi, ca societate, în general, reacționăm tardiv și haotic. Faptul că acum s-a creat un curent puternic de dezbatere pe proiectele de legi Câmpeanu este un început bun.
Nu-l ignorați!
Ce hibe principale cred eu că are proiectul?
În primul rând, ar fi trebuit să pornească de la o evaluare complexă a sistemului, de la o diagnoză corectă. Fără să identifici cu adevărat problemele grave, dimensiunea lor și cauzele, nu ai cum să mergi spre soluțiile optime. Nu s-a conceput o strategie pe termen mediu și lung, astfel încât să ofere o viziune, niște obiective.
Citește și: Ambiguități și contradicții în legile educației
Apoi soluțiile. Nu aveau cum să fie cele mai bune, dacă s-a lucrat în haos.
Dezbatem detaliile, argumentăm critic alte și alte articole. E bine, și asta trebuie făcut.
Citește și: Marea Scăpare din România
Dar, ca să avem o viziune și o soluție de lege pe termen lung, trebuie să punem umărul la un proiect la care să lucreze cei care se pricep, experții, indiferent cine este ministru. Nici Miclea nu era ministru.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
