Magia are loc întotdeauna la firul ierbii

M-am trezit în dimineața asta cu dorință de a-mi imagina inversul la scrierea mea anterioară, cea în care mi-am amintit [după douăzeci și cinci de ani] despre decizia noastră de a pleca din România. Ce și cum ar fi dacă acum m-aș trezi înapoi la Timișoara. Așa, dintr-o dată. Ce aș dori să fac și care ar fi rezultatul?

Citește și: În ziua aceasta, cu 25 de ani în urmă. De ce am plecat din România

Am mai scris de fapt pe tema asta cu câțiva ani în urmă. Unul din visele mele recurente este următorul: sunt iarăși la etajul cinci al catedrei de calculatoare al „Politehnicii” din Timișoara și desi nimeni nu are nevoie de mine, și în mod clar nu aparțin și nu mă integrez în nici o activitate de acolo, încep să fac ceva, o activitate neclara într-o sala cu studenți.

Aceasta este partea constantă a visurilor mele cu Timișoara, însă fiecare vis are mici variații. De data asta m-am oferit să-i țin locul la ore unui fost coleg, în viață reală emigrant și el, care avea o problema de rezolvat pentru tatăl său.

În vis, studenții au fost cam neascultători la început, vorbeau zgomotos între ei, și se plimbau ala-n dala prin sala fără să-mi dea atenție. Am reușit să-i liniștesc, după care ne-am apucat de treaba. Habar n-am ce am făcut, dar făceam ceva. Spre lauda mea, subconștientul meu nu le-a zis nimic de genul „Mai, studenților timișoreni, iaca a venit marele profesor din Statele Unite să vă învețe ce n-a auzit Parisu’’”.

Mi-am ținut gura, și le-am vorbit cu respect despre job-ul nostru. Și după asta m-am trezit.

M-am trezit, ca de fiecare dată, cu un gol în piept. În mod evident mi-ar lipsi imens America dacă m-aș trezi teleportat în Timișoara, pentru că America is my home.

Însă spre deosebire de ce am scris înainte, în care asociam acest gol în piept cu ideea că this is it, fiecare cu drumurile noastre separate și cu soarta lui, de data asta vreau să explorez situația în care nu știu cum și de ce m-aș trezi peste noapte back în Timișoara. Ce [m-]aș face atunci [și ar dispare golul din piept]?

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, în Timișoara, am simțit că viață mea profesională se încheiase la treizeci și unu de ani pentru că tot ce ar fi urmat ar fi fost o repetiție cu modificări minore ale acelorași activități, proiecte, și idei. My guts feelings au fost probabil corecte.

[Cercetarea în psihologie, inclusiv cea a profesorului Gerd Gigerenzer, ne arată că într-adevăr primul impuls, guts feeling, este de-obicei soluția cea mai bună în situațiile complexe și cu multe necunoscute].

Dar America m-a învățat că viitorul este o repetiție doar pentru că așa ni-l imaginam noi, nu pentru că ar exista nu-știu-ce lege a naturii care l-ar face repetitiv. Viitorul poate fi și ceva nou pe care-l construiești din building block-urile, din componetele experienței tale.

În loc să-ți folosești experiența și ce ai învățat de la alții ca pe un șablon prin care să reproduci la infinit același precedent în nuanțe diferite, poți diseca experiența în componentele ei de bază pe care apoi le re-asamblezi în inflexion points noi, în structuri și soluții plasate pe o traiectorie complet divergentă față de tot ce ai trăit în experiențele precedente.

Exact aceste inflexion points, aceste posibilități imaginare sunt ce vreau să discut în continuare.

Interesant, față de anii când eram tânăr, daca aș fi acum înapoi la Timișoara nu m-ar interesa nici una din pozițiile de pomp and grandeur: funcții de conducere la whatever, businessman Musk-alike-ajuns-pe-malul-Begai, sau corporatist într-un birou-că-n-filmele americane.

This is America, man, și toate astea, daca sunt ceea ce m-ar interesa, se fac exponentially more professional aici decât oriunde altundeva pe Pământ. Deci, categoric nu – nu mi-aș continua viața în Timișoara încercând să fiu șef, „creator-de-școală” [precum „cei întorși de la scoală în străinătate”, cum scria cineva], bogătaș, sau mim de Wall Street și Silicon Valley.

Citește și: O școală din Suceava a separat 44 de elevi de etnie romă de restul copiilor. Învață în sala de sport

Aș începe probabil prin a mă implica în două școli, ambele la sat. Sunt două scoli de care știu. Una există, a doua ar urma să se înființeze. Prima este cea construită recent într-o comuna din județul Bistrița-Năsăud.

Urmăresc de câțiva ani cu admirație eforturile primarului care se străduie să facă ceva cu folos, pe care sătenii săi să-l simtă. Mi-aș dori să lucrez ca să complementăm ceea ce se predă impus de programa școlară a ministerului cu knowledge și skills care să-i ajute pe copii să rezolve nevoi concrete din comuna lor și desigur să identifice și să folosească oportunitățile ce le apar în drum.

Ar trebui să facem a lot of fund raising pentru că banii locali sunt „sublimi dar lipsesc cu desăvârșire”.

Explicația acestor două dorințe este că învățământul, nu doar cel românesc, continuă să fie extrem de inechitabil. Oportunitățile unui copil de a învăța în Timișoara sau Cluj nu sunt aceleași cu cele în Hunedoara, iar acestea la rândul lor nu sunt la fel cu cele din Cinciș, o comuna din zona Hunedoarei.

Există explicații economice și sociale de ce este așa, dar într-o lume normală la cap nu ar trebui să fie bariere organizatorice în capacitatea unui copil de a-și satisface God given potențial în life. Există diferențe majore chiar și între școlile din același oraș: am calculat că, de exemplu, în Hunedoara, orașul unde am crescut, șansele de a intra la o facultate pe bune, așa cum era pe vremea R.S.R., erau de zece ori mai mari dacă urmai gimnaziul la Liceul de matematică-fizică și nu la una din cele zece școli generale ale orașului.

Arguably, faptul că un copil a fost înscris de părinți la o anumită școală în clasa a cincea i-a dat un avantaj [sau dezavantaj] de zece ori mai mare față de un alt copil înscris la o școală diferită. A fost o situație unfair și arbitrară, pe care nimeni nu a sesizat-o și probabil că s-a perpetuat într-o formă sau alta până în ziua de astăzi. Astfel de inechități sunt așa de cotidiene încât au devenit „normalități”.

Aș vrea de aceea să ajut atât cât pot la corectarea acestui unfairness. Ar fi un strop, totuși ar însemnă ceva pentru destui copii.

Este puțin probabil ca învățământul românesc să fie în curând altceva decât ce este acum – unul puternic centralizat, osificat, și dominat de legi ale învățământului generate la fiecare decadă.

Centralizarea este un drum închis: indiferent cât se va screme lumea, că-s miniștrii sau președinți-foști-profesori, este imposibil de creat acea legea unică, perfectă și fezabilă economic, care să precizeze totul de la grădinițe până la licee și universități, trecând prin toate satele și orașele, toate tipurile de învățământ, toate felurile de elevi, toate talentele, visele și pasiunile copiilor, și toate situațiile lor familiale.

Așa ceva pur și simplu nu se poate crea mai ales că trăim în vremuri în care cunoașterea evoluează extrem de rapid.

Ineficientele stridente ale unui învățământ centralizat, până și în liceele cele mai cu moț din țară, au fost întotdeauna rezolvate prin meditații la materiile pentru examene.

Oare câți din elevii cu rezultate bune nu au fost meditate înainte de Revoluție? Meditațiile au fost întotdeauna metoda prin care se învață temeinic pentru că – să admitem – nimeni nu s-a simțit în siguranță doar cu ce învață la ore [mai ales că există spectrul armatei lungi în cazul unui eșec la admitere].

Orele de la școală îți dădeau minimul, meditațiile restul. Dacă poate a trecut acum moda meditațiilor obligatorii [așa cum a fost pe vremea comuniștilor] asta înseamnă mai degrabă că examenele au devenit banale, nicidecum că se învață mai temeinic la ore.

Descentralizarea, așa cum o văd funcționând aici, dă școlilor oportunitatea de a fi creative în ce și cum predau, în a se adapta specificului elevilor lor, pentru că de asta depinde școlarizarea și succesul lor, și implicit salariile cadrelor didactice.

Însă nici descentralizarea nu este perfectă, pentru că lăsată de capul ei crează o prăpastie enormă între magnet schools precum Thomas Jefferson High School din Alexandria (Virginia), Stuyvesant din Manhattan sau Bronx High School of Science și școlile din zonele dezavantajate. Se crează un ciclu în care cei buni devin tot mai buni, iar cei slabi tot mai slabi.

Când am avut treizeci de ani mi-am spus că ar trebui să fiu a fool să-mi irosesc viața așteptând ca guvernul să facă exact ceea ce aș fi vrut eu să se întâmple.

În anii imediat după Revoluție am trecut prin atâtea porcării – inflație masivă, Caritas, mineriade, privatizări aranjate, retrocedări furate, impostori și plagiatori, minciuni și înșelătorii – încât am ajuns la concluzia că daca aș scrie ecuațiile viitorului și le-aș rezolva, soluția îmi va spune că-mi voi irosi viața în frustrări, nemulțumiri și nervi dacă nu voi face compromisul cu „diavolul”: că-i politica sau sărutul-manii-care-trebuie. Ce s-a întâmplat de-atunci mi-a cam validat anticiparea, din păcate.

Citește și: Agresiunea și lașitatea publică

Însă viitorul nu trebuie neapărat să fie unul sumbru: transformările au fost întotdeauna produse de oameni, nu de guverne. Așa că, sorry, dar nu mă aștept la mare lucru de la nici un guvern viitor. Însă lucrul fantastic al oricărei societăți libere și democrate este că ea începe singură, încet, încet, să identifice oportunități și să construiască soluții nebănuite, exact cum renasc iarba și pomii după pârjol.

Miracolul nu trebuie proiectat de cineva, asta se întâmplă doar în societățile autocrate, unde este nevoie ca Petru cel Mare să ordone ca boierii să-și taie bărbile și să se îmbrace în haine occidentale.

În democrație, transformarea are loc pur și simplu din sute și mii de soluții locale, la firul ierbii, în nici un caz printr-o lege unică și perfectă dată dintr-un palat sau minister. Magia are loc întotdeauna la firul ierbii.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!