Moștenitorii haosului. Războiul dincolo de Ucraina

Data:

Stresul se acumulează printre membrii ASEAN, care se așteaptă să vadă mișcări tot mai agresive ale Chinei în contextul crizei globale provocate de Putin prin atacarea Ucrainei. China a anunțat zece zile de exerciții militare cu submarine nucleare în preajma coastelor Vietnamului.  

Taiwan-ul se îngrijorează în fața tacticii „zonelor gri” utilizată provocator de China. Xi Jingping i-a îndemnat pe reprezentanții minorităților care au participat acum două zile la adunarea legislativului Chinei să rămână uniți ca „semințele de rodie”.

Îndemnul este corelat retoric cu lupta anti-Covid, dar în realitate este mai degrabă asociat cu politica de securitate etnică în zona nordică a Chinei.

La aceeași adunare a fost stabilită și cel mai modestă țintă economică din ultimii 30 de ani, o creștere de 5.5 % a PIB-ului. În opoziție simetrică față de această decizie, care anunță în mod clar probleme economice, se produce o întărire ideologică a poziției lui Xi Jingping, care începe să devină noul membru al unei triade sacre din care mai fac parte Mao și Deng Xiaoping.

Mai tăcute decât războiul din Ucraina, tensiunile din Extremul Orient se acumulează și se conturează tot mai bine ca un factor major în procesul de reașezare a relațiilor globale accelerat de agresiunea lui Putin.

Pentru descifrarea sensului politicii chineze pe termen scurt și mediu, două elemente ne dau o grilă de lectură utilă: naționalismul și situația economică. Ambele sunt sursă de probleme și concomitent sunt instrumentalizate politic.

Virulența naționalismului chinez a atras de mult atenția, dar postările apărute în rețelele de socializare controlate de stat în contextul războiului din Ucraina sunt cu deosebire preocupante. Admirație față de Putin și metodele sale, furie anti-occidentală și anti-americană dezlănțuită, îndemnuri la ocuparea imediată a Taiwanului și, chiar mai mult decât atât, extinderea prin forță a autorității în Marea Chinei de Sud sunt temele principale, iar limbajul este de o rară agresivitate. Ce știm despre naționalismul chinez?

În ce fel se aseamănă și se deosebește de comunismul naționalist pe care l-au experimentat unele societăți est-europene? Care este locul naționalismului în ideologia PCC și în politica de stat chineză?

Până la începutul mandatelor lui Xi Jingping naționalismul chinez a evoluat în trei mari etape. Cea mai veche datează din jurul anilor 1900 și coincide cu ultimii ani ai colonialismului occidental, cu frustrarea provocată de slăbiciunea responsabililor chinezi imperiali în fața controlului vestic și cu revalorizarea unor filosofii considerate eficiente în alte epoci istorice, precum legismul asociat cu fondarea imperiului chinez.

Acesta a fost un naționalism al elitelor educate, care, pe de o parte, aveau resursele intelectuale pentru a găsi în tradițiile chineze surse de inspirație, pe de altă parte erau deja influențate de cultura politică occidentală modernă, inclusiv de naționalismele europene. Din el s-a născut Partidul Naționalist Chinez, care a guvernat independent Taiwan-ul după instalarea regimului comunist în China continentală.

Bombardarea accidentală a ambasadei chineze din Belgrad în 1999

A doua etapă a fost alimentată de PCC în anii 1950-1960, în perioada de izolare internațională a Chinei. Faptul că nu i-a fost recunoscut încă de la început Chinei Populare dreptul de a ocupa locul care i se cuvenea în Consiliul de Securitate ONU, umilințele suportate în relațiile internaționale, cauzate mai ales de politica occidentală în aceste decenii, au devenit combustibilul esențial pentru noul naționalism.

PCC l-a folosit propagandistic pentru a masca eșecurile din politica internă. Acest naționalism, conceput și utilizat în laboratorul ideologic al partidului comunist, a avut însă un efect neașteptat chiar și pentru liderii partidului: a fost crezut.

 În anii 1990 s-a constatat transformarea naționalismului dintr-un instrument al propagandei într-o atitudine de masă. Etapa a treia este cea a naționalismului popular, sinocentric, bazat pe unele dintre cele mai periculoase idei care au bântuit cele două secole precedente, inclusiv rasismul și ura etnică.

Liderii politici și opinia publică occidentală au descoperit această nouă dezvoltare într-un moment care a aprins spiritele: bombardarea accidentală a ambasadei chineze din Belgrad în 1999. Izbucnirea naționalistă care a urmat acestui moment a inclus apostrofarea autorităților acuzate că nu apără suficient onoarea Chinei. Situația s-a inflamat atât de mult încât presa internațională a fost dezorientată și nu a putut să distingă între manipularea organizată și asumarea populară reală.

Surpriza ar fi fost mai mică dacă ar fi observat că încă din 1996 PCC a distribuit o circulară a Comisiei Naționale pentru Educație, explicând faptul că nu sunt de dorit manifestări naționaliste prea spontane și, desigur, indicând faptul că activitățile „patriotice” au nevoie de orientare din partea autorităților. Între timp realitatea și caracterul naționalismului popular sunt confirmate și nu mai pot fi puse la îndoială.

După o scurtă perioadă în care partidul părea că scapă de sub control naționalismul popular s-a produs, în epoca lui Xi Jinping, veritabila joncțiune între acesta și politica oficială. Așa se explică, de altfel, faptul că limbajul radical este permis în rețelele de socializare autorizate în China.

Câteva teme sunt dominante: 5000 de ani de istorie confirmă drepturile superioare ale Chinei în relațiile internaționale, inteligența chinezilor (urmași ai Împăratului Galben) este o evidență, succesul economic justifică un rol dominant în lume. Ceea ce trebuie să înțelegem este faptul că acest naționalism, deși instrumentat de către PCC, nu este total sub controlul autorităților.

Simbioza dintre politica oficială și nevroza naționalistă rezistă cât timp  aceasta din urmă se poate considera sursă a politicii chineze atât în interior cât și în exterior.

Evoluțiile ideologice actuale din China, cele semnalate în ultimele zile, accentuează importanța relației dintre naționalismul radical și politica externă a lui Xi Jinping. După eliminarea limitei de două mandate pentru președinția Chinei, adoptată în 2018, cultul personalității lui Xi a atins cote foarte înalte, comparabile cu cele ale lui Mao. În același timp gândirea sa politică a devenit tot mai sinocentrică și mai marcată de ambiții geopolitice.

Pericolele pe care le implică un cult al personalității nu trebuie prea mult explicate

Viziunea sa despre „visul chinez”, aflată în centrul inițiativelor de politică internațională, inclusiv faimoasa „road and belt” (RBI) se bazează pe naționalismul radical. „Visul chinez” se referă la „regenerarea” națiunii și la asigurarea unui loc dominant pentru aceasta în lume. Orice istoric al secolului al 20-lea recunoaște cu ușurință și teamă inflexiunile fasciste ale acestui limbaj. Să remarcăm și faptul că spre deosebire de un alt vis, a cărui denumire o parafrazează, „visul chinez” aparține statului, nu persoanelor, este un obiectiv colectiv, nu individual.

La reuniunea consilierilor politici și la adunarea legislativului chinez, ambele întrunite săptămâna trecută, s-a vorbit mult despre “dubla instituire” (liang ge queli). Această formulă rezumă decizia de a fixa poziția lui Xi în centrul politicii partidului și în centrul politicii naționale.

Este conceptul de bază al noului cult al personalității care îl face egal cu Mao și îl desemnează ca fiind personajul-pivot al noii politici de regenerare națională, inclusiv în plan internațional. Este, de asemenea, conceptul care permite revizuirea istoriei chineze și a istoriei partidului în așa fel încât să depășească teoretica nepotrivire dintre imperialism, comunism și naționalism.

Pericolele pe care le implică un cult al personalității nu trebuie prea mult explicate. Dar în cazul de față un alt aspect agravează situația: formula și importanța realizării acestui dublu obiectiv au fost pronunțate în ultimele două zile de către nume mari ale politicii chineze, oameni foarte influenți în PCC.

Unul dintre aceștia este vicepreședintele Wang Qishan. Altul este Zhang Youxia, vicepreședinte al extrem de importatei Comisii Militare Centrale. Adeziunea lor deschisă la noua doctrină semnalează diluarea mecanismelor de control politic din jurul președintelui Xi. Sistemul de partid care a asigurat tranziția la putere în ultimii 30 de ani a slăbit foarte mult. Nu este clar dacă puterea lui Xi Jinping a atins nivelul autocratic al vecinului său Putin, dar paralelismele din evoluția celor doi în ultimii patru-cinci ani sunt evidente.

Ideologia anunță pericolul, dar politica internațională chineză nu a fost până în prezent dictată de ideologie. Naționalismul este un factor, dar nu este factorul decisiv în stabilirea liniei politicii externe a lui Xi Jinping, chiar dacă și el simte că intră puțin în criză de timp, ca și Putin. Calculul economic joacă rolul decisiv. Care sunt, așadar, îngrijorările economice ale conducerii chineze în mijlocul crizei ucrainene?

Africa nu este menționată între regiunile în care China ar putea să se întărească în detrimentul Rusiei

Așa cum spuneam, ținta de creștere economică anunțată acum două zile pentru perioada următoare este cea mai coborâtă din istoria „miracolului chinez”: o creștere de numai 5.5% a PIB-ului. Este reflectarea problemelor pe care le are China și pe care partidul nu este pregătit să le recunoască în totalitate: micile afaceri interne se clatină și se prăbușesc sub efortul la care au fost supuse de politica de zero toleranță față de COVID 19; contractele din cadrul RBI nu dau rezultate suficient de repede; comerțul cu Africa a scăzut cu 12% în 2020-2021; războiul lui Putin în Ucraina lovește aprovizionarea cu cereale.

Aceasta din urmă era deja afectată de un an prost în 2021, cu urmări nu numai în starea rezervelor de cereale ci și în situația fermelor de animale. Războiul din Ucraina agravează situația, dar poate să ofere și noi oportunități. 

După anunțarea principalului val de sancțiuni occidentale împotriva Rusiei, în 28 februarie, o analiză publicată în Yicai Global estima, pe de o parte, că acestea nu vor afecta decât tangențial și temporar China. Autorii nu ezitau să sublinieze și avantajele pe durată mai lungă:

„ … dacă relațiile dintre Rusia și țările occidentale se înrăutățesc, țările pro-ruse din Europa de Est sau Asia Centrală și de Vest ar putea prefera să se integrează în sfera economică a Chinei, ceea ce ar aduce mai multe intrări de capital în China, compensând parțial impactul negativ al riscurilor geopolitice.”

Având în vedere statutul pe care îl are Yicai Global, de portavoce mediatică a politicii economice globale a Chinei pe calea împlinirii „visului chinez”, putem considera această estimare mai degrabă ca pe un proiect al conducerii țării de a extrage avantaje din situația actuală. Să remarcăm faptul că nu există nicio ezitare în afișarea unei retorici care evocă sferele de influență economică.

De asemenea, atrage atenția faptul că Africa nu este menționată între regiunile în care China ar putea să se întărească în detrimentul Rusiei. Influența chineză pe acest continent este cunoscută, dar încă nu a reușit să o elimine pe cea rusă. Prin exporturi militare, exporturi de cereale și utilizarea serviciilor unităților “private ”de mercenari Rusia a reușit să se mențină într-o situație destul de bună, deși fragilă.

Vladimir Putin știe că este vulnerabil în regiune, de aceea a și organizat în 2019 o reuniune ruso-africană la Soci, unde au participat toate cele 54 de state africane. Scopul a fost acela de a întări poziția Rusiei în fața ofensivei chineze în regiune. Votul țărilor africane la ONU arată că nu a reușit foarte bine, așadar putem considera că și aici Moscova riscă să fie înlocuită de Beijing ca urmare a războiului din Ucraina.

Pe de altă parte, sancțiunile la care este supusă Rusia sunt o ocazie pentru sistemul bancar chinez, care poate să-i ofere lui Putin o cale ocolitoare. Dar într-o astfel de operație se vor angaja mai degrabă băncile mici, așa cum s-a întâmplat și în cazul încălcării sancțiunilor adoptate contra Iranului.

Lumea financiară pare să considere, totuși, că anumite afaceri chineze vor profita de pe urma sancțiunilor contra Rusiei din alte motive. Acțiunile unor porturi (Jinzhou, Yantian) și companii de transport naval chineze au crescut în aceste zile la burse. Această evoluție nu este, însă, dependentă exclusiv de perspectiva modificării rutelor comerciale, ci continuă o tendință deja stabilită anul trecut în contextul crizei lanțurilor de aprovizionare.

Rezultatele economice ale războiului din Ucraina sunt, prin urmare, încă incerte pentru China. În orice caz previziunile par mai degrabă pozitive pe linia progresului geopolitic, mai puțin clare în privința profiturilor financiare imediate.

În Africa, dintre cele 18 țări care au primit sprijin, 15 sunt semnatare ale planului RBI

Ce putem spune cu siguranță este că dificultățile economice ale Chinei nu vor fi suficient de grave pentru a determina intervenția Beijing-ului în favoarea păcii. Dintr-o altă perspectivă putem spune că nici nu se anunță atât de grave încât să producă o criză internă suficient de importantă pentru a impune compensarea prin mișcări agresive în politica externă.

Să adăugăm la aceste observații faptul că nici criza umanitară nu va putea emoționa în vreun fel pe decidenții chinezi. Este cunoscută politica Chinei care nu oferă sprijin umanitar decât în situații de catastrofă naturală, nu în cazuri de conflict militar. Dincolo de acest principiu stă însă o serioasă zgârcenie, disproporționată în raport cu retorica succesului economic.

Înainte de pandemie recordul participării Chinei la ajutorul umanitar internațional a fost atins în 2017. Chiar și acest record a reprezentat mai puțin de un procent din totalul contribuțiilor internaționale (contribuția SUA a fost de 53 de ori mai mare).

Minuscula donație a atras, de altfel, atenția Crucii Roșii internaționale care a recomandat în același an ca RBI, planul președintelui Xi, să includă și o dimensiune umanitară. În 2020, pentru a compensa proasta reputație pe care le-a adus-o pandemia, responsabilii chinezi și-au depășit propriul record cu numai 17%. În plus, nu este încă limpede cât din acest ajutor umanitar a fost utilizat pentru a capitaliza în plan politic și economic.

În Africa, dintre cele 18 țări care au primit sprijin, 15 sunt semnatare ale planului RBI, iar în plan global, din 94 de state, 81sunt semnatare ale strategiei. O analiză a surselor din care s-au făcut auzite cele mai sonore laude cu privire la ajutorul umanitar venit din China arată o neobișnuită coincidență între participarea la RBI și exprimarea recunoștinței față de gesturile umanitare.

Criza umanitară din Ucraina, șirurile de refugiați, copiii plecați printre străini fără părinții care rămân să lupte, locuințele bombardate, nu vor avea niciun efect asupra atitudinii Chinei în privința războiului declanșat de Putin. Nimic din antecedentele politice și din datele ideologice și economice nu ne indică faptul că ne-am putea aștepta la o repoziționare a diplomației chineze. La ce ne putem aștepta atunci ?

Sancțiunile care limitează mișcările comerciale și financiare ale Rusiei vor slăbi în cele din urmă regimul lui Putin, deși nu știm dacă-i vor aduce și sfârșitul. Pe de altă parte, vor aduce beneficii Chinei nu numai în sensul câștigurilor economice propriu-zise.

Rămânând numai cu filiera chineză la îndemână pentru a compensa pierderile provocate de sancțiunile occidentale, Rusia va deveni periculos de dependentă de marele său vecin extrem-oriental. Războiul din Ucraina, indiferent de finalul său, va modifica statutul geopolitic al Rusiei și va favoriza China.

Acesta este un rezultat pentru care liderii chinezi nu trebuie să facă nimic, ci numai să lase sancțiunile occidentale să acționeze și să le aplice ei înșiși în mod selectiv, așa cum deja au început să o facă. Poziția Chinei în această relație cu Rusia va deveni tot mai puternică. Cum vor fi valorificate pe scena internațională beneficiile astfel dobândite?  

O victorie a lui Putin în Ucraina ar fi interpretată ca o undă verde pentru o politică agresivă a Chinei în Marea Chinei se Sud și, mai ales, pentru anexarea forțată a Taiwanului. Putin duce un război al voințelor, crede că poate să câștige folosindu-se de indecizia occidentului și de teama acestuia de armele nucleare. China privește această situație ca pe un experiment care va arăta dacă SUA și NATO sunt cu adevărat pregătite psihologic să apese proverbialul buton roșu.

Un eșec al lui Putin, mai ales dacă NATO se va afla, fie și indirect, în spatele său, ar determina China să se abțină de la utilizarea forței in scopul împlinirii ambițiilor sale geopolitice, dar ar procura alte surse de profit. În primul rând ar însemna că poate fi pus în aplicare planul de rezervă, prin care liderii chinezi vor încerca să își extindă imperiul economic moștenind actualele zone de influență ale Rusiei. Așadar mai mult acces la resursele naturale din Africa, dar și mai mult acces la unele economii est-europene, inclusiv dintre cele vecine cu România.

Iată de ce liderii chinezi nu au niciun interes să contribuie la rezolvarea situației, la o pace rezonabilă în războiul din Ucraina (pe care încă nu l-au recunoscut ca atare). Drama umană nu este un factor în calculul politicii internaționale chineze. Numai o reală amenințare nucleară ar putea, eventual, să-i determine decidenții chinezi să iasă din actuala poziție, pentru că moștenirea unui deșert radioactiv le-ar servi la nimic.

Oricare ar fi rezultatul războiului din Ucraina și al planurilor mult mai ambițioase pe care în mod clar încearcă să le pună în aplicare Putin, China își calculează profiturile. În aceste calcule numai calea rămâne de stabilit, țintele sunt deja de mult fixate.

Lumea intră în mod declarat într-o epocă a confruntării dintre democrațiile liberale și autoritarismele de toate nuanțele

Occidentul are de pierdut indiferent care dintre cele două variante de acțiune ar fi aplicată. La fel și India, care în acest moment face alegerea foarte riscantă de a rămâne alături de Putin, deși interesele sale cele mai directe ar trebui să o avertizeze cu privire la riscul reprezentat de creșterea influenței regionale și globale a Chinei.

Succesul unor astfel de planuri nu este, însă, niciodată asigurat de acțiuni unilaterale, nimeni cu este singur în relațiile internaționale. Lumea intră în mod declarat într-o epocă a confruntării dintre democrațiile liberale și autoritarismele de toate nuanțele. Întrebarea pe care toată lumea și-o pune este cât de repede poate depăși occidentul serioasa criză de leadership și de identitate în care s-a cufundat treptat după finalul războiului rece.

Declarațiile nu prea bine gândite ale domnului Josep Borrell, care așteaptă medierea salvatoare a Chinei arată, din păcate, o serioasă scurtime de vederi din partea cuiva care reprezintă Uniunea Europeană în politica internațională și de securitate. Să sperăm că reforma spre care Uniunea este acum împinsă de agresiunea rusă va include și un sistem de selecție a responsabililor săi care să inspire mai multă încredere în leadership-ul european.

Daniela Zaharia
Daniela Zaharia
Daniela Zaharia este istoric, specialist în istoria Orientul antic și Asiei și director al Departamentului de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei al Universității din București, pe care îl conduce din anul 2012. În 1996 a obținut Diplôme d’Études Approfondies (DEA) la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris, în domeniul sinologiei, iar în 2001 a devenit doctor în istorie la Universitatea din București. La Facultatea de Istorie a Universității din București este titular al cursurilor de “Istorie a Orientului și Asiei în antichitate”, “Analiza mitului”, „Introducere în Arta Extremului Orient” și „Arta elitelor extrem-orientale”. De asemenea, a fost director în cadrul Institutului Diplomatic Român-MAE (2005-2010), secretar general al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO (2020-2021) și este titularul cursului de „Diplomație culturală” al catedrei UNESCO în Universitatea din București. Este autor, traducător sau coordonator a numeroase studii și cărți, între care Epidemii în istorie , Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020 (coordonator); Arhive și Cunoaștere, EUB, București, 2020 (co-ed.); Studii socio-umane , Ed. Universității din București, 2018 (co-editor); Mécanismes de la construction identitaire et l’utilité de la différence, Pres.Univ. Mohamed V Souissi, Rabat 2015 (co-editor); Armele Atenei, Ed. Tritonic, 2012 (co-editor); Imaginând istorii, Ed. Univ. Bucureşti, 2006 (co-editor) etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul: