La întrebarea cine este mai important pentru educația copilului, părintele sau profesorul, un studiu făcut în Finlanda răspunde fără echivoc: părintele.
E adevărat, Finlanda este o țară unică în felul ei: o țară democrată, ferită de marile furtuni istorice și mai ales unitară din punct de vedere etnic și cultural. Criterii fundamentale pentru a crea o legătură strânsă între cele două sisteme fundamentale: familie și educație.
Și totuși, argumentele date în acel articol pe care l-am studiat în timpul masterului meu în istorie sunt general valabile în orice cultură. Părinții au un rol mai important ca profesorii în educația unui individ.
Rolul școlii este în primul rând acela de a transmite cunoștințe. Un profesor de matermatică te învață calcul, unul de limbă, gramatică și literatură, unul de istorie, date, cifre și conflicte, unul de biologie, originea și evoluția speciilor, iar cel de sport te ajută să ieși puțin din amorțeala celor 6 ore petrecute pe scaun într-o clasa prost aerisită.
Ca indivizi, profesorii nu sunt zei și nu fac miracole. Ca și restul lumii, și ei au calitățile și defectele lor. Unii dintre sunt mai bătrâni și și-au pierdut focul sacru. Alții mai tineri nu știu să gestioneze clasa la nivel de disciplină, ceea ce afectează desfășurarea orelor și transmiterea cunoștințelor.
Citește și: Cercetarea românească, prea săracă pentru a fi performantă
Unii au copii, alții nu. Unii sunt fericiți, alții nefericiți, ceea ce afectează interacțiunea cu grupuri de indivizi plini de vitalitate pentru care viața este doar la început. Un individ deprimat și tracasat este cel mai rău profesor. Factorul uman este extrem de important când e vorba să menții verva, răbdarea, interesul tinerei generații.
Cei care au rolul de a consolida educația unui copil, de a-i inculca valori precum respectul, spiritul civic, motivația, încrederea în sistem sunt părinții.
De ei depinde în primul rând respectul față de lege și de semeni. De ei depinde ca un copil să își lărgească orizontul călătorind, citind, vizitând, auzind discuții interesante într-un limbaj evoluat. Respectul față de partener sau parteneră, grija față de bunici, politețea față de vecini, rude, prieteni, se învață acasă.
Și tot un părinte învață un copil că este în sarcina lui să mențină curățenia acasă și în jur, pe scara blocului, pe stradă, în metrou. Un copil trebuie să învețe să fie politicos când se adresează cuiva, și să rămână politicos când este refuzat sau i se vorbește urât.
Un copil trebuie învățat să-și salute părinții când pleacă de acasă și când revine, să răspundă totdeauna la mesaje și în termeni civilizați. Să nu lase nimic neterminat și să aibă încredere în el.
La nivel primar și liceal, cred că România se poate lăuda cu un sistem academic destul de performant. În satul în care m-am născut, profesorii noștri erau toți oameni cu diplome, repartizați de facultăți și obligați să rămână acolo deși profa de geografie de exemplu, Doamna Motoi, era originară din Moldova.
E adevărat că acest sistem de repartiție obligatoriu le tăia entuziasmul, dar fiecare își făcea treaba cum putea mai bine. România nu se poate plânge de profesori cunoscători. Românii știu matematică, istorie, geografie, dar asta nu îi face să fie cu adevărat cetățeni ai lumii. Și asta cade din păcate pe spatele părinților.
Mulți copii români trăiesc în familii afectate de unul din cele mai mari flageluri ale acestei nații: alcoolul. Beție, violență, înjurături, bătăi, iată ce vede un copil de când e mic până devine adult.
Mulți din ei sunt hrăniți neadecvat, fără fructe și legume, fără lactate. Mulți locuiesc în apartamente mici, supraglomerate, dorm cu frații în aceeași cameră, circulă pe străzi poluate, pline de gunoaie și câini vagabonzi.
Tot ce vede un copil român în fiecare zi sunt chipuri întunecate, ursuze, puse pe harță. Un individ lovit din întâmplare cu geanta în metrou nu așteaptă să te scuzi, ci începe să te înjure.
Iar copilul învață că ăsta e felul normal de a reacționa. Înjurătura dă impresia falsă de a exersa o anume autoritate într-o societate unde toate drepturile îți sunt batjocorite.
Părinții își trimit copilul să arunce găleata de gunoi la ghena plină de șobolani, furnici, gândaci, pentru că vecinii aruncă zoaiele direct în tomberoane sau pe lângă, în loc să le pună în saci etanși, bine legați la gură.
Citește și: Un proiect de țară: copiii care iubesc școala
Copiilor li se spune că statul nu ne ajută, că primăria nu se ocupă de gunoaie, că ĂIA sunt de vină, oricare ar fi ei. Puțină lume învață un copil să facă mai bine, să își asume vina, să ceară scuze, să nu aștepte nimic de la nimeni căci totul este în puterea lui.
Iată de ce un sistem de învățământ, oricât ar fi de perfomant, nu reușește să suplinească un stat eficient și mai ales un părinte bun.
Prin părinte bun, nu spun neapărat un părinte educat. Ca să citez o sursă bine cunoscută în România, Andrei Pleșu: „Este plină lumea de lichele intelectuale”. Un individ care citește sau care are o diplomă universitară nu este neapărat un bun părinte.
Bun părinte este cel care știe să inculce unui copil motivația, încrederea, speranța că educația va face din el un invidivid mai bun.
Să nu ne întrebăm ce poate face școala pentru copilul nostru, și să lăsăm în seama ei ceea ce noi nu avem chef să facem. E timpul să ne întrebăm ce putem face noi ca părinți pentru școală.
Experiența mea de profesor în Canada m-a convins în mod definitiv despre rolul părinților în educație. De 16 ani predau în școli publice, cu o clientelă multietnică. Mulți dintre elevii mei vin direct din clasele de francizare (pentru copiii migranți care învață franceza – n.r.), iar dificultățile lor pot fi definite fără exagerare drept sisifice.
Pe lângă faptul că nu cunosc sistemul social, educativ, mecanismele intime ale societății, acești copii se confruntă zilnic cu faptul că nu vorbesc și nu înțeleg bine limba.
Lucru care le afectează notele și stima de sine. De unde tendința de a se ghetoiza, de a se grupa la recreații cu cei de aceeași origine, cu care pot schimba câteva vorbe.
Din acest motiv, unii dintre ei vor dezvolta mai târziu o antipatie viscerală față de un sistem care îi discriminează pe bază de accent sau de culoare a pielii. Cine ar putea să îi acuze? Și totuși.
Ca profesor care a schimbat multe școli prin cartierele de periferie mi-am dat seama de un lucru.
Gradul de integrare, de reușită al unui elev nu depinde de profesor, ci de familie.
Limba poate fi paliată, de exemplu, prin științele exacte. Nu toți copii migranți pot scrie compuneri în franceză, dar pot face calcule ca nimeni alții. Monopulul la științele exacte este deținut de copiii migranți, ai căror părinți știu să umple golurile și să înarmeze un copil cu alte arme.
Uitându-mă la colegii mei în cancelarie, îmi dau seama ce loterie este să ai un profesor bun. Dar un părinte bun este marele loz al vieții.
Evident, ideal ar fi ca sistemul de educație să meargă mâna în mâna cu cel familial, ca în Finlanda de exemplu. O societate este ca o piesă de teatru în care statul, sistemul de învățământ, instituția familiei își are rolul său. Când mare parte din actori nu au venit la reprezentație sau nu și-au învățat rolul, nu poți acuza doar pe unul singur de eșec.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Admirabil investighezi multe dintre problemele educatiei din Romania!