Obținerea unei rate înalte de acceptare a vaccinării copiilor depinde în mare măsură de stabilire a unor relații de încredere cu medicii de familie și cu echipele socio-medicale din teren, care realizează interacțiuni directe și care acoperă în același timp nevoile sociale, de informare și de consiliere ale părinților.
Este doar una dintre concluziile unei cercetări ale cărei rezultate au fost publicate recent, intitulată „Reticența părinților față de vaccinarea copiilor în percepția lucrătorilor socio-medicali” și realizată de George Valentin Roman, doctorand la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București.
PRESShub a discutat cu George Valentin Roman, despre rezultatele cercetării sale, în contextul în care, încă dinainte de pandemia de COVID-19, reticența românilor față și de alte vaccinuri era în creștere. Astfel, în 2018-2019, România a cunoscut o epidemie de rujeolă, care i-a afectat mai ales pe copii, în contextul în care rata de vaccinare a scăzut sub minimul imunologic de 95%.
PRESShub: În primul rând, am vrea, domnule George Roman, să punem în context cercetarea dumneavoastră, în sensul de a vedea care este situația în România din punct de vedere al atitudinii față de vaccinare și pe ce segmente v-ați uitat mai ales.
George Valentin Roman: Ar trebui să separăm discuția, vorbind mai întâi despre atitudinea părinților sau autorităților față de obligația de a respecta calendarul național de vaccinare a copiilor și vaccinarea voluntară pentru alte amenințări, cum ar fi COVID-19 sau alte boli ce pot fi prevenite, precum HPV. Vaccinuri care nu sunt obligatorii, ci voluntare.
Din acest punct de vedere, nu există aceleași dificultăți ca în situația referitoare la vaccinarea voluntară, în sensul că acoperirea vaccinală depășește 80 % pentru majoritatea vaccinurilor.
Dar nici acest lucru nu ne permite să spunem că este suficient. De pildă, pentru a preveni epidemia de rujeolă, este nevoie de o acoperire de 95-97 %. Știm cât de contagioasă este această boală.
Dar când vorbim despre reticență, trebuie să dezvoltăm discuția și spre alte arii, cum ar fi cele legate de accesul la servicii medicale, de accesibilitatea vaccinurilor și asistenței socială, problemele cu care se confruntă familiile în asigurarea veniturilor astfel încât să aibă un trai decent sau să poată face față cerințelor de zi cu zi.
În raportul dumneavoastră se specifică un lucru foarte important: „conform Eurobarometrului 488, pentru România ilustrative sunt două situații cu care se confruntă sistemul medical: epidemia de rujeolă și gradul ridicat de respingere/reticență din partea părinților față de vaccinul anti-HPV“.
Mi se pare semnificativ lucrul ăsta, dar și un paradox: vorbim despre epidemia de rujeolă, în condițiile în care pentru rujeolă avem vaccin testat de foarte mulți ani și vaccinarea s-a făcut foarte mulți ani, dar și despre vaccinare anti-HPV, care este relativ mai nouă. Cele două au în comun reticența crescută.
Aveți o explicație?
Da, într-adevăr, scorul de încredere pe care l-a înregistrat populația din România este mai scăzut decât în alte state.
Noi avem cam 72% rată de încredere, conform aceluiași document Eurobarometru 488, în timp ce media europeană este de 85%. Când vorbim despre anti-HPV, situația este mult mai dramatică.
De pildă, în perioada imediat după apariția acestui vaccin, aveam o acoperire vaccinală de 3%, prin comparație cu alte state, precum Portugalia (84 %) sau Slovenia (55%). Însă reticența față de vaccin e un concept foarte complex.
Nu putem aborda așa simplu, încercând să trasăm o listă cu factorii care determină această reticență, decât dacă lărgim aria discuției astfel încât să ajungem și la contextele sociale, la modul în care reacționează comunitatea, la așteptările sociale, la caracterul acesta normativ al vaccinării obligatorii, cum este perceput și cum este susținut în acțiune de autoritățile locale.
Toate aceste lucruri, de fapt, determină în final o atitudine de acceptare sau de reticență față de vaccinuri.
Este ceea ce numesc sociologii „o construire socială” a atitudinii de acceptare și care este, de fapt, un tip de raportare la real, la situația reală la vaccinare, ce poate fi conformă cu realitatea sau nu. Din acest motiv, e nevoie de intervenții din mai multe direcții.
Care sunt aceste direcții?
În primul rând, în analiza cu privire la reticența părinților față de vaccinarea copiilor, am folosit un model conceptual propus de un grup de lucru la nivelul Organizației Mondiale a Sănătății și care măsura sau explica reticența față de vaccin prin trei factori: primul era încrederea, cel de-al doilea accesibilitatea și, al treilea, conformarea la vaccinare.
Aceste trei concepte se ramificau în funcție de anumite condiții sociale sau de modalitățile de înțelegere a vaccinării de către părinți.
De pildă, lipsa de încredere însemna, evident, acea atitudine față de capacitate de protecție a vaccinurilor, dar și în sistemul medical sau politic. Sistemul politic este cel care decide ca o populație să se vaccineze sau nu, ori încurajează populația să facă acest lucru.
Dar când discutăm despre încredere, trebuie să ne gândim și care sunt vectorii care pot crește sau nu încrederea în actul vaccinării. Și mă gândesc la medici de familie, la medici epidemiologi, la pediatrii. Dumneavoastră v-ați uitat la asistenții sociali care sunt cumva „mai aproape de firul ierbii”, să spunem așa?
Nu doar asistenții sociali, ci și la asistenții medicali din comunitate. Abordarea trebuie făcută din această perspectivă, a echipelor de lucrători medico-sociali, care poate să însemne echipe de asistenți sociali, asistenți medicali, mediatori sanitari, inclusiv mediatori școlari, oameni care intervin în comunitate pentru diferite probleme sociale cu care se confruntă populația.
Ceea ce a reieșit din analiză este că factorul încredere era determinat de anumite aspecte. În primul rând, încrederea în personalul medical, modul în care acesta comunică, de atitudinea pe care o are personalul cu privire la caracterul obligatoriu al schemei de vaccinare a copiilor, dacă este fermă sau permisivă, în sensul că pot accepta și refuzuri, fără a insista prea mult asupra deciziei părinților.
În teren, știm foarte bine cât de importante sunt angajamentele pe care le iau cadrele medicale față de părinți și nu doar cu privire la vaccinare, în general, ci și față de îngrijirea lor medicală, de intervențiile pentru sănătatea copiilor.
Personalul medical are și un rol de a încuraja părinții să ia decizii întotdeauna în interesul copiilor, dar uneori acest lucru trebuie explicat.
Un al doilea determinant al încrederii îl reprezintă și impactul pe care-l au intervențiile, dacă într-adevăr intervențiile asistenților sociali sau ale cadrelor medicale pot fi extinse și la alte nevoi ale populației, de genul nevoilor de asistență socială sau de asistență juridică, monitorizarea sănătății lor continuă, repetarea informării și consilierii.
Uneori este important ca motivațiile pozitive ale părinților să fie încurajate permanent.
Și nu în ultimul rând, aspectele culturale sau sociale față de vaccinare, pentru că în comunitate funcționează ceea ce se numește așteptare socială, adică convingerea că și alți părinți din comunitate își vaccinează copii.
E important exemplu pozitiv al altora, mai ales al celor care au o anumită autoritate în comunitate, cum ar fi primarul, preotul, polițistul, cadrul didactic. Lucrurile astea devin hotărâtoare pentru un părinte care se confruntă cu o dilemă și nu știe de ce să se agațe sau cum să fie proactiv pentru vaccinarea copiilor lui.
La început mă întrebați despre diferențele în acoperirea vaccinală pe schema obligatorie și pe anti-HPV. E important și cum este perceput vaccinul de către părinți: când este în schema obligatorie, se presupune că e testat, e cunoscut, e sigur pentru populație, dar când e nou, ridică semne de întrebare.
Nu este înțeles prea bine efectul pozitiv, nu sunt multe exemple în comunitate, lumea nu a auzit de vaccin și acest lucru permite apariția unor teorii ale conspirației care circulă în discuțiile directe dintre membrii comunității, sunt preluate din mediul online sau alți membri comunității anunță că sunt în mediu online informații cu privire la efectele negative, cum am întâlnit în interviuri.
Evident informații false, dar care nu pot fi combătute decât printr-o comunicare directă realizată de echipele medico-socială, în special de medicul de familie, care pare să aibă cea mai mare autoritate în acest domeniu.
Aici este într-adevăr vorba și de tipul informației care ajunge în comunitate și de faptul că poate nu ajunge informația în comunitate. A fost în România prima campanie de vaccinare anti-HPV din 2008 care a fost, cum s-a tot spus, o campanie ratată din cauza modului defectuos în care a fost făcută informarea.
Pe de altă parte, vaccinul anti-HPV este un vaccin testat de suficient de mulți ani în alte țări, în așa fel încât îngrijorarea aceasta că este netestat să nu fie valabilă ca argument. Poate că trebuie gândită altfel campania de informare.
Așa este. Toate vaccinurile sunt testate clinic, prezintă o siguranță foarte mare și beneficiile depășesc cu mult orice tip de risc despre care am discuta. Informațiile astea nu au fost transmise comunității, rolul medicilor de familie nu a fost atât de accentuat sau de susținut de către autorități și campania s-a realizat de undeva de departe, așa, deasupra societății.
Cineva venea și le spunea că e bine să fie vaccinați copii. Ar fi trebuit ca informațiile acestea să fi fost însoțite și de o campanie de informare pe diferite aspecte și prin implicarea directă a serviciilor sociale.
Într-o comunitate izolată, nu avem prea multe persoane de referință pentru obținerea unui sprijin în afară de asistentul social.
Dar sunt în jur de 2-3000 de localități care nu au nici în acest moment asistenți social profesioniști, au doar niște persoane angajate cu atribuții de asistență socială și care nu au nici modalități, nici instrumente și nici competențe să ofere intervenții de asistență socială în comunitate.
Iar acest lucru s-a reflectat în refuzul masiv din partea părinților și pătrunderea nestingherită a teoriilor conspirației în special în mediile unde nivelul de educație nu permite, că ăsta este cuvântul, părinților informare suplimentară și găsirea surselor de încredere valide din punct de vedere științific.
Și care să fie furnizate complex, nu separat. În opinia mea, în comunitățile acestea unde informația circulă cu mai multă greutate și accesul la servicii medicale profesioniste este mai dificil, este nevoie să combini activitățile de asistență socială cu cele de asistență medicală.
Este foarte greu să cred că putem să obținem rezultate pe termen mediu și lung acționând izolat.
Echipele trebuie să fie multidisciplinare, mai ales că și resursele fiind reduse în comunitate, primăriile sau autoritățile locale dezvoltă foarte puține servicii sociale sau lipsesc cu desăvârșire.
Acest lucru face ca echipele formate din cei câțiva profesioniști să lucreze împreună conjugat și sprijinul să fie acordat pe mai multe niveluri acestor oameni. Putem aminti și de cadrele didactice sau de educatorii din grădiniță, care și ei pot juca un rol important
Totuși, rămâne în discuție și ce tip de informație transmite vectorul ales. Au fost și printre medici dintre cei care nu credeau și nu cred în utilitatea vaccinării anti-HPV, de exemplu.
Da, este o discuție complexă referitoare la cadrele medicale. Totuși, sunt excepții. Din experiența noastră, toate cadrele cu care ne-am întâlnit, am comunicat și cooperat nu au avut probleme de acest tip, însă dificultatea apare atunci când aceste personaje sunt vocale.
Însă și reacția autorităților ar trebui să fie fermă în privința acestor oameni, pentru că ei practic încalcă tot angajamentul medical, toate responsabilitățile medicale pe care și le-au asumat atunci când au hotărât că trebuie să fie medici.
Pe de altă parte, știți că foarte bine că se invocă și dreptul la libera exprimare, avem dreptul să ne exprimăm.
Din perspectivă juridică, dreptul la liberă exprimare este limitat atunci când exprimarea ta se face în spectrul responsabilităților profesionale. Ca și când un pilot de avion ar spune că ar putea funcționa și cu motorină avionul.
Când vorbim despre libera exprimare, trebuie să avem în vedere și responsabilitățile juridice și profesionale pe care le avem.
Și din acest motiv, când ne exprimăm de pe poziția de medic, trebuie să avem grijă ca informațiile să fie valide din punct de vedere științific și să nu fie de natură să producă consecințe negative în acel domeniu în care activăm.
Deci, eu nu cred că stă în picioare ideea dreptului de exprimare în cazul medicilor, care de fapt neagă cu totul cunoștințele pe care le-au dobândit în cursul pregătirii lor și nu țin seama de pericolul pe care îl creează la adresa unor pacienți pe care ar trebui să-i îngrijească.
Revenim puțin la cercetarea dumneavoastră. Ați lucrat cu 12 lucrători socio-medicali, cum i-ați denumit, 11 femei și un bărbat, cu vârste cuprinse între 29 și 62 de ani, din mediul rural din 8 județe: Brașov, Dolj, Caraș-Severin, Constanța, Hunedoara, Iași, Neamț și Vaslui.
Există județe, precum Doljul, în care aveți un asistent medical, un asistent medical comunitar și un asistent social. Există județe, precum Vaslui, care au un manager de program. Care e diferența între asistentul medical și asistentul medical comunitar?
Asistentul medical comunitar lucrează în primărie, într-un departament specific, alături de asistentul social. Asistentul medical este un profesionist care activează în cabinetele de medicină de familie, în cazul nostru, iar managerul de program era o persoană care coordona activitatea unei echipe socio-medicale și care putea sprijini cabinetele de medicină de familie din zona în care se derula programul respectiv, având o foarte bună experiență de teren.
Experiență de teren înseamnă că oamenii aceștia merg și vorbesc direct cu părinții, cu cei pe care trebuie să-i consilieze, în sensul de a-i informa în legătură cu vaccinarea. Încredere acestor părinți crește atunci când un profesionist din această categorie vine și le promovează vaccinarea?
Da, e foarte important, de fapt munca de teren este crucială pentru a stabili o relație bună între părinți și sistemul medical.
Iar în privința vaccinării, cel puțin în cazul comunităților dezavantajate social și economic, pare să fie soluția pentru a obține o rată ridicată de acceptare a vaccinării. Pentru că o astfel de echipă nu vorbește doar despre schema obligatorie de vaccinare, ci rezolvă multe alte probleme.
Interacțiunile sunt directe, anchetele psihosociale pot releva și alte probleme pe care le pot rezolva, fie apelând la dispozițiile legale, fie pur și simplu sprijinind familia sau implicând alți profesioniști, cum ar fi cei din sistemul educațional, sau sprijin material pentru a avea acces la servicii sociale și medicale.
Dacă noi am suplimenta serviciile medicale din aceste comunități rurale, părinții ar avea acces direct la informații cu privire la modul în care ei, la rândul lor, să acceseze servicii sociale și medicale.
Pe lângă încrederea în sistemul medical, există și acest factor la accesibilității geografice a serviciilor medicale.
Infrastructura de transport nu permite întotdeauna părinților să meargă la medic. Când vorbim despre încredere, un asistent social declara că atunci când există relații puternice, oamenii sunt aproape de cabinetul medical pe toate palierele, și copiii, și părinții.
Asta înseamnă că ei se vor deplasa ori de câte ori simt nevoia unei verificări a stării de sănătatea a lor sau a copiilor. Mai este o declarație interesantă tot din partea unui asistent social: dacă poți să vaccinezi o anumită populație care e mai neglijentă, trebuie să te duci către ei, să mergi din poartă în poartă, să faci consultații la copii.
Și, în măsura în care se poate, procesul acesta de vaccinare trebuie făcut afară, uneori cu sprijinul unui asistent medical sau a medicului de familie, în fața casei sau chiar în casă.
Am avut foarte multe declarații privitoare la relația cu medicul, care poate face diferența. Și aici citez un asistent medical: „Pentru mamele din din aceste comunități defavorizate, ceea ce spune doamna educator este la fel de important ca ceea ce spune doamna doctor.”
Un psihopedagog implicat în activitatea de consiliere și de informare a mamelor care vin regulat la sesiunile de informare privind aspecte generale de sănătate, nu doar vaccinare, a declarat că a fost refuzatl la început într-o anumită comunitate pe motive religioase.
„Acolo am avut norocul că doamna doctor a știut cum să facă, aici este meritul dumneaei, pentru că a știut cum să gestioneze situația”.
Aportul cel mai mare ține de medicul de familie, este pionul principal în comunitate.
Există și declarații care se referă la importanța poziției liderului religios din acea comunitate, în special dacă vorbim de orientări religioase neoprotestante, unde putem întâlni anumite refuzuri motivate biblic.
Însă liderul religios le oferă enoriașilor lui cea mai bună interpretare, făcând apel la principii religioase care vorbesc despre sănătate, despre rolul părinților pentru sănătatea copiilor, despre vulnerabilitatea copiilor. Și atunci obstacolele pot fi ușor depășite, iar părinții pot accepta cu mai multă ușurință venirea la cabinetul medical pentru vaccinare.
Din analiză, nu reiese că ar fi o problemă cu motivele religioase de refuz, sunt foarte puține cazurile. Și oricum, cel puțin pentru populația care nu este atât de angajată religios, nu este atât de prezentă din această perspectivă, echipele medico-sociale nu au întâlnit foarte multe cazuri.
Să ne referim punctual și foarte pe scurt și la accesibilitate. Ce înseamnă accesibilitatea la vaccinuri, la actul vaccinării, la vaccin în sine. V-ați uitat la felul în care statul se asigură că avem suficiente vaccinuri? Ați luat în calcul inclusiv faptul că oamenii poate nu pot să ajungă la centre de vaccinare sau la dispensar?
Cel mai ușor de văzut în ce măsură acest factor contează este modul în care s-a derulat procesul de vaccinare pentru prevenirea epidemiei de rujeolă. Aceasta a afectat în anii 2015-2020 peste 20.000 de persoane, cu aproape 60 de decese în rândul copiilor.
Lucrătorii socio-medicali au arătat cu degetul către accesibilitate, în această situație, lipsa unei distribuiri geografice adecvate, în sate și comune, a cabinetelor medicină de familie, de exemplu, faptul că mulți dintre copii nu erau înscriși la medicul de familie.
Au fost și situații când familiile care aparțin unor minorități etnice au fost neglijate, ignorate de personalul medical, deși acolo au fost înregistrate îmbolnăviri.
Un alt aspect important, pe care înțeleg că l-au mai rezolvat în ultimii doi ani, în perioada pandemiei, este faptul că, în trecut comunicarea dintre medicii de familie și direcțiile de sănătate publică nu era una dintre cele mai fericite.
Medicii de familie s-au deplasat special pentru a-și asigura dozele de vaccinare și fie nu primeau suficiente, fie erau amânați și în acest fel nici nu puteau răspunde solicitărilor părinților.
Îmi amintesc că unu din exemplele lucrătorilor socio-medicali, atunci când aduseseră la un cabinet medical 20 de mame cu copii și nu erau decât 3-4 doze. Atunci au făcut o selecție ca cele mai vulnerabile sau care venea de departe, să fie vaccinate.
Această situație poate creea o problemă în construirea a ceea ce numeam noi înainte ca fiind fundamental, și anume relații de încredere între părinți și serviciile medicale.
Apoi au fost declarații care arătau că medicii nu erau întotdeauna tratați cum se cuvine la DSP.
Așteptau pe holuri, pierdeau timpul. O asistentă socială ne-a declarat că mesajul ascuns al DSP-ului era cumva că „oricum veți avea nevoie de noi, chiar dacă nu vă tratăm cum trebuie, veți reveni la DSP”.
Nu știu în ce măsură aceste lucruri există și astăzi, însă e clar că Direcția de Sănătate Publică trebuie să prioritizeze orice acțiune a medicilor de familie, când este vorba de îngrijire a nou-născutului.
Una dintre concluziile acestui studiu, citind asistenții socio-medical, este că mesajul către oameni trebuie să fie bazat pe dovezi științifice. Prin urmare, un conținut științific trebuie să existe în acest mesaj, desigur, nu complicat, trebuie să fie accesibil ca informație.
De asemenea, domnule George Roman, cercetarea dumneavoastră s-a suprapus cu începutul pandemiei și din acest punct de vedere am fost confruntați cu o situație cu totul nouă cu toții, inclusiv din perspectiva vaccinului anti SARS Cov 2. Cum a fost percepută campania de vaccinare, intenția de vaccinare împotriva SARS Cov 2? Pentru că vorbim, de asemenea, pe de o parte, de un vaccin foarte nou, dar în același timp, într-un context extrem de nou, de o boală cu niște consecințe pe care toată lumea le-a putut vedea.
Da, este adevărat că, indiferent de nivelul de educație, oamenii au nevoie de informații științifice.
E important cum livrăm aceste mesaje, cum explicăm, de câte ori ne luăm anumite informații. Sunt foarte atenți la argumentele științifice, fiecare cu capacitatea lui de înțelegere.
E adevărat că acestea trebuie întotdeauna în comunicate de cei în care există o anumită încredere. Din acest motiv, poate campaniile sau articolele care apar în diferite publicații sau în social media nu sunt convingătoare, pentru că nu vin de la personajele de la care există așteptări de seriozitate, responsabilitate și mai ales despre care se știe că le pot furniza un ajutor.
În privința vaccinurilor anti-COVID 19, cel puțin din declarațiile lucrătorilor sociali, rezultă că nu este suficientă o comunicare cu familiile și că ar trebui poate găsite alte modalități. Sau conjugate eforturile.
Doar lucrătorii socio-medicali nu pot să convingă populația și din acest motiv cred că medicii de familie și exemplele pozitive din comunitate au contat foarte mult.
De cele mai multe ori, încrederea în vaccinul anti- Covid-19 este foarte puternic corelat cu indexul dezvoltării umane. Acesta se măsoară prin PIB pe cap de locuitor, speranța de viață și nivelul de educație.
Corelația este foarte puternică. Cu cât un stat are un index al dezvoltării umane mai ridicat, cu atât conformarea la vaccinare împotriva Covidului este mai mare.
E o situație destul de complexă și rămâne să vedem ce alte metode și contexte de comunicare mai pot oferi rezultate pozitive în această privință, România fiind țara care are cea mai scăzută acoperire.
Probabil că doar noi și bulgarii avem în jur de 55 % în acest moment populație vaccinată cu cel puțin 2 doze la SARS-cov-2.
Încrederea în acest vaccin e cam la același nivel, de 55 %. Refuzul a fost destul de general.
Cel puțin familiile care au acceptat fără reticență vaccinurile pentru copii nu au acceptat sub nicio formă vaccinul anti-COVID-19.
Cred că a contat foarte mult și discursul antivaccinare ce circula în acel moment, știrile abundau de manifestații ale celor care se opuneau vaccinării sau negau existența virusului.
Negarea existenței agenților patogeni e destul de prezentă mai ales în populația cu un nivel scăzut de educație, pentru că nimeni nu le-a oferit informațiile elementare despre bacterii, viruși și diferențele dintre viruși.
Din acest motiv, poate, avem și acest tip de auto-tratament pe care și-l administrează oamenii pentru orice viroză, cu antibiotice, neînțelegând, de fapt, care este diferența dintre cele două tipuri de îmbolnăviri.
Concluziile cercetării sau una dintre concluziile cele mai importante ale acestei cercetări este aceea că munca de teren „se dovedește a fi primul segment important al relației părinților cu sistemul medical“.
Prin urmare, ar trebui cumva să regândim zona de sănătate publică.
Da. Dar pentru acest lucru e nevoie de extinderea serviciilor medicale în mediul rural, poate și de aducerea în comunitate a altor profesii, cum este cea a moașelor, care pot pregăti gravida și care pot informa din timp viitoarea mamă despre cum să-ți îngrijești nou-născutul și despre cât de important este vaccinare în cazul celor mici.
La fel, orice activitate de informare privind vaccinurile trebuie să fie conjugată cu intervenții de asistență socială. Obstacole pe care le întâmpină familiile sunt multiple și din punct de vedere social.
Nu în ultimul rând, o strategie de comunicare la nivel național care să includă mai multe etape și totodată să implice pe toți cei care pot ajunge în comunitățile acestea izolate. Și aici mă refer la medicii de familie și asistenți medicali.
Oricum, concluzia generală este că nu putem vorbi de un fenomen de reticență a părinților la vaccinare, ci mai degrabă de o situație complexă, cu multiple dificultăți.
Conformarea este condiționată și de accesibilitate, iar accesul la servicii medicale reprezintă probabil primul pas în a asigura respectarea schemei obligatorii de vaccinare pentru nou-născuți și limitarea mortalității infantile pentru cauze ce pot fi prevenite în acest mod.
Read the English version: How to convince a person to get vaccinated | PODCAST
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
