Rolul notei în școală: începutul sau finalul?

Data:

Notele sunt cheia de boltă a oricărui învățământ. … Sau biciul. Felul în care sunt acordate sunt poate de facto esență filosofiei pedagogice a acelui loc.

DEX-ul definește nota ca fiind „Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o mențiune specială, aprecierea cunoștințelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc.”

Deci, DEX-ule ne spune că nota descrie gradul de însușire a unor cunoștinte sau a unui comportament, bănui că este vorba de nota pentru purtare.

De exemplu, nota de la Matematica reflectă gradul în care cineva este capabil să rezolve corect exerciții de matematică în general.

Dar cum nu există „exerciții de matematică în general”, căci nimeni probabil nu are timp și chef să rezolve toate execițiile de matematică ce s-au create undeva, cândva, conceptul de „în general” este aproximat prin problemele de la extemporal sau teza sau examen.

Deși întrebarea firească este: cum stabilești acele exerciții încât să fie un descriptor corect a noțiunii de „exerciții de matematică în general”? Sunt problemele pentru notare similare celor predate în clasă? Cât de similare? Cât de ușoare sau de grele?

A învăța cunoștinte sau comportament este întotdeauna un proces, prin urmare cât și cu ce pondere din continuumul acestui proces trebuie să fie reflectat în setul de probleme folosit la testare? În fond, știm cu toții din experiențe proprie importanța proverbială a baftei la examene.

Legat de șirul acesta de întrebări (nesăbuite) îmi vine acum în minte o amintire: primul meu extemporal la mate în clasa a-IX-a a fost un dezastru în asemenea hal, încât profesorul ne-a anulat la toți notele. Iar noi eram, în principiu, cea mai bună clasă din oraș.

Băiatul dirigintelui și cu mine însă am luat 10.

Pentru motive diferite. Băiatul pentru că era genial la mate. Eu pentru că m-am prins din exercițiile făcute în clasă că profesorul nostru folosește culegerea lui Petrică, iar culegerea are exercițiile rezolvate la sfârșitul cărții. Așa că am învățat/citit cum se rezolvă problemele din Petrică [inclusiv cele cu steluță], și voila – nu am avut nici o problema la extemporal. Și nici la extemporalele care au urmat, atâta timp cât au fost din Petrică.

Citește și: Eurovision: presupuse tentative de manipulare a votului de către juriile din 6 țări. România apare în scandal

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă nu m-aș fi prins că omu’ folosește Petrică?

Pe scurt – cât de obiectivă a fost de fapt acea notă?

Acea notă cu extrem de mult noroc a fost însă pentru mine balonul de încredere, cum că (poate contrar gândurilor mele negre) mă voi descurca totuși cu bine la liceu și voi reuși și eu să absolv.

Uneori o notă primită într-un anumit moment este diferență între încredere și whatever este opusul ei.

Să mergem mai departe, însă.

La generala 7, unde am fost elev la secția germană până în clasa a-IX_a, felul în care am învățat literatura germană și cea română a fost bazat pe ideea că trebuie să ne construim propriile noastre analize literare.

La ore ni se explicau și discutam ideile principale, însă analiza propriu-zisă era în întregime munca noastră. Cele doua doamne profesor nu ne-au dictat niciodată ceva. Deși nu am talentat la scris, mi-a plăcut întotdeauna să scriu tâmpenii pe hârtie, iar oportunitatea de a-mi scrie propriile analize a fost prilejul permanent de a-mi stoarce mintea pentru a găsi un unghi de interpretare neatins în clasă.

La liceu însă am dat de un alt stil de predat – orele de română erau o dictare continuă. Se dicta, noi scriam, în continuu, oră după oră.

Iar la extemporale și la teză trebuia să reproducem cele dictate.

M-am scremut să memorez dictările doamnei pentru prima teză, dar după ce am luat opt [fără să-mi fie clar de ce, doar erau reproduceri după dictarea dânsei, deși evident că nu am reușit o reproducere corecta în totalitate], am renunțat să mai învăț vreodată la limba română.

Oricum, memoratul era time consuming. Am avut de-a lungul anilor 3, 5, și tot felul de alte note. Și din acea toamna nu m-a mai interesat vreodată nimic despre literatura română – dusă a fost pentru mine veci-pururi.

Și atunci mă întreb – ce a fost pentru mine nota de la Limba română?

O piedică, categoric. Ceva care mi-a terminat instantaneu curiozitatea pentru literatura română.

Desigur, decizia mea a fost naivă și prostească, căci orice literatura este neprețuită. Însă my point is – așa cum am spus-o deja – că o anumită notă primită într-un anume moment poate fi „a life changing experience”.

Totuși, iubesc cărțile, îmi place să scriu, îmi place să studiez limbile și gramatica, și am descoperit paralele nebănuite cu notațiile structurate folosite în programarea calculatoarelor, meseria mea. O limbă este vie, iar studiul evoluției sale ne spune enorm despre locul de unde venim, cine suntem, și cine știe, poate într-o zi și despre locul către care ne îndreptăm.

Mai departe. Muzica.

Cea mai mare nota a mea la muzica a fost 7.

Nu am putut niciodată să cânt nimic. Indiferent cât aș fi încercat. Pur și simplu nu se poate. Nu exista hardware-ul necesar sau, cum îmi spunea învățătoarea: „Alex, du hast ein Schweineohren.”

Atunci când există o bariera de la natură pentru capacitatea cuiva de a dobândi cunoștinte, care este totuși rolul notei?

În fine, Sportul.

Nici aici nu am fost un natural. Dimpotrivă. Mi-a fost întotdeauna greu să am fine-level motor control, ceea ce a însemnat, de exemplu, că nu am fost talentat, nici la fotbal și nici la gimnastică.

Pe de-alta parte însă, îmi place sportul și am făcut întotdeauna sport din belșug, desi nivelul lui de performanță a fost mediocru. Dar l-am făcut. Chiar și acum la 55 de ani, alerg 5 mile cel puțin de patru ori pe săptămână, de obicei cinci. Am alergat 13.1 mile cu zece zile în urmă. Schiez binișor, merg cu bicicleta, fac hiking câte zece ore într-una, big time. I am în top shape, no kidding.

Și atunci? Oare pasiunea cuiva pentru o disciplină nu trebuie cuprinsă în notă? Sau progresul? Sau munca cuiva în a-și depăși limitele date de natură?

Creierul nostru este unic.

Este un fapt medical că unii au dificultăți în a studia matematica, la fel cum eu nu am putut să cânt sau să driblez eficient. Nu țoață lumea are darul imaginației pentru a scrie bine, căci … undeva rețelele neuronale nu se conectează suficient pentru a produce înclinația cuiva spre literatură sau artă.

Totuși, a avea structurile neuronale „optime” (sau ceea ce popular numim talent) este doar o parte din ceea ce este important într-o educație. Împreună cu nivelul de cunoștințe într-o disciplină este importanta și cantitatea de muncă depusă, și interesul cu care s-a studiat, și interesul pentru life long learning, și multe, multe altele.

De fapt, întrebarea largă pe care mi-o pun este următoarea: în ce măsură este o notă concluzia post-mortem a unui capitol încheiat vs. în ce măsură este nota un instrument prin care poți să corectezi / îmbunătățești cunoștințele cuiva, dar în același timp să-i oferi motivația pentru a fi dispus(a) să transpire în continuare.

Spus simplu: în ce măsură este nota finalul sau începutul?

Alex Doboli
Alex Doboli
Alex Doboli este professor of Electrical and Computer Engineering la Stony Brook University, The State University of New York. Și-a luat primul doctorat în 1997, în domeniul științelor computerui, la Universitatea Politehnică din Timișoara, iar al doilea, în 2000, în ingineria computerui, la Universitea Cincinnati, SUA. A absolvit Universitatea „Politehnica” din Timișoara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul: