George Coșbuc ne amintește în poemul „Moartea lui Fulger” că din „codru rupi o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea”. În politica românească se pare că nu e așa. Odată lider în partid te ții cu dinții de funcție, chiar dacă partidul cade în sondaje de pe Everest în groapa Marianelor pentru că orgoliul și refuzul tău de a lucra în echipă sunt mai importante decât bunăstarea votanților tăi.
Coaliția de guvernare poate respira ușurată pentru că opoziția își dă singură cu stângul în dreptul. Conservatorii radicali continuă derapajele de cascadorii râsului și plânsului, cu promovarea unui președinte de onoare pentru care Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu sunt la fel de importanți pentru istoria nației ca Ștefan cel Mare și Horea, cu îndemnul unui ales în parlament ca armata să preia puterea de la guvern și parlament, pentru a ne scălda și noi într-o dictatură militară ca în Myanmar până la izgonirea copreședintelui de la pișcoturile puse pentru Fidesz, Vox și alți fani ai președintelui Putin.
Și, bineînțeles, începe lupta pentru putere la conservatorii radicali care au ajuns al doilea partid al țării. Liderul cel mai popular al mișcării, urmare a nemulțumirii celorlalți lideri privind numirea unui președinte de onoare care știe cu fulgii pe calculator când face baie ca președintele Putin, a anunțat că va da afară din partid pe ceilalți, mai ales că dânsul se comportă ca un unic conducător al conservatorilor radicali.
În viață este bine să știi să taci atunci când este cazul. Dacă nu înțelegi cum funcționează fuziunea nucleară sau acuplarea la euglene e mai bine să taci și să gândești înainte să spui o prostie.
Zicerea copreședintelui vedetă al conservatorilor radicali în sensul că Holocaustul e o temă minoră este cam la același nivel de cunoaștere cu doamna Whoopi de la emisiunea „The view”, care a ajuns la concluzia că Holocaustul nu e o problemă de rasă și că până la urmă a fost vorba doar de o răfuială între albi.
Doar că doamna Whoopi nu ne reprezintă la nivel internațional și nu va avea ocazia să fie trimisă în 2024 în Parlamentul European să le explice partenerilor noștri că nouă ne place Putin și Orban și nu vrem să dăm socoteală nimănui pentru că nouă ne place sărăcia țăranului român bolnav de pelagră, nu prosperitatea fermierului olandez lipsit de dumnezeire și familie tradițională mascul alfa-femeia roabă.
Femeia este de altfel criticată de către unul dintre liderii conservatorilor radicali ca inferioară masculului. Conservatorii radicali pot arată că istoria lucrează în favoarea lor, că doar Marie Curie a stat acasă, a gătit și a spălat la rău, în timp ce Pierre Curie muncea singur pentru viitorul științei.
Progresiștii par și ei măcinați de orgoliul excesiv și de dorința excesivă de a se remarca a celor care cred că lumea aparține intelectualilor și corporatiștilor. Se pare că fericirea în România nu este o marcă înregistrată a acestora și că nu reușesc să promoveze pe cei care pot să ofere o șansa partidului de a repeta succesul de la europarlamentare.
Progresiștii refuză să se concentreze pe chestiunile de bază de care țara are nevoie și se luptă între ei de parcă ar fi câștigat alegerile și ar fi singuri la guvernare. Ar trebui să înțeleagă că toate certurile din public, ca între mahalagioaicele ce se luptă pentru Nae Girimea, nu fac bine viitorului partidului în ansamblu.
Citește și: Ce se întâmplă cu USR. „Barna şi-ar freca mâinile de bucurie ca Cioloş să plece”
Nu contează cariera unui lider politic sau a altuia sau ce bisericuță își pune un candidat într-o funcție politică în parlament, ci cum fac să acționeze ca un partid serios, în care orgoliul personal să nu țină loc interesului național.
Suntem în situația Kiberei și ar trebui să ne concetrăm să nu mai aruncăm fecalele în stradă, adică să ne concentrăm pe câteva obiective mici și de atins pentru cetățeanul de rând. Adică atunci când ai destui oameni pregătiți în partid, trebuie să ți-i pui în valoare, nu să te concentrezi cât de mult te laudă bisericuța ta cât de bine pronunți omlette aux fromages.
Ambele partide parlamentare au obligația să ofere soluții și să lupte cu proprii demoni. Conservatorii radicali au reușit să se compromită la nivel internațional prin asocierea lor cu gruparea legionară și prin refuzul de a permite studiul Holocaustului.
Likud, Fidesz și Vox sunt rușinate să fie asociate cu ei pentru că deja sunt cunoscuți ca extremiști și sunt asociați de către publicație germană Der Standard ca o coloană a cincea a Kremlinului în România.
Progresiștii nu renunță la vedetism și nu înțeleg că tot ce se comunică trebuie gândit înainte de o echipă de comunicare care să spună o poveste congruentă cu toți cei care sunt în conducerea partidului.
Nu avem nevoie de vedete în opoziție care să neglijeze că sunt într-o echipă și pentru care orice dezbatere implică un atac la persoana colegului de partid, și nu o luptă de idei.
Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Și istoria este plină de lideri de partid de care nimeni nu-și mai amintește, pentru că au dus la groapă partide ce puteau avea o șansă să guverneze dacă ar fi înțeles ce macină potențialii lor votanți.
Nu poți să ataci un conservator radical în calitate de purtător de cuvânt al progresiștilor pe motiv că îl suspectezi că nu este heterosexual pentru că tu nu l-ai văzut cu fete.
Citește și: Cătălin Drulă, despre criza din USR: „Mă uit șocat la ce am ajuns să ne facem”
Atunci când spui o poveste ca politician trebuie să lucrezi după un scenariu care să îți reflecte povestea de viață și competențele și care să atragă potențialii votanți.
Atunci când conduci un partid trebuie să lucrezi cu o echipă care să tragă și ea cu tine. Dacă unul trage hăis și altul cea, atunci intervine erodarea partidului și ruperea sa naturală. Doar că aria de colectare a voturilor este de două treimi din români pentru conservatorii radicali, iar la progresiști de o treime. Și guvernarea are tot interesul să ajute conservatorii radicali să crească pentru același motiv pentru care o fată frumoasă vine la întălnire cu una mult mai puțin grațioasă și pentru care agenții imobiliari îți prezintă o ruină înainte de a viziona o casa decentă.
Cel puțin pentru progresiști viitorul sună tragic, dacă nu se organizează și nu înțeleg că luni este prima zi din restul vieții lor ca partid. Și poate fi și prima din cât le-a mai rămas pentru a compromite ultima idee de alternativă politică la cele două partide mari, la care ne vom întoarce ca la marea albastră mereu.
