Omul ăsta, Volodimir Zelenski, mi-a amintit de un film splendid: „Kagemusha” de Akira Kurosawa. E cea mai tulburătoare metaforă pe care o știu despre omul obișnuit – ba chiar marginal, păcătos, nevrednic – azvârlit de viață într-un rol stratosferic, pe care mintea lui nici nu-l putea cuprinde înainte. Și care totuși, cumva, se ridică miraculos – măcar o vreme – la înălțimea acelui rol.
Întâi îl execută prin meșteșug. Apoi îl trăiește. Și în final *devine* ceva ce n-a fost niciodată; nici măcar el nu credea că ar putea fi așa. Povestea lui Kurosawa sună astfel, pe scurt:
Un hoț mărunt din Japonia medievală semăna izbitor la chip cu un mare samurai, Takeda Shingen, căpetenia clanului Takeda. Fratele căpeteniei îl întâlnește accidental pe hoț și, uluit de asemănarea cu Shingen, se gândește că omul ar fi util pe post de sosie pentru Shingen („kagemusha” = sosie). Operațiunea e asamblată, hoțul vine la curte, îl studiază pe cel pe care urma să-l imite, primește sfaturi de la curteni, exersează. Devine sosie. Experimentul funcționează o vreme.
După care căpetenia Takeda Shingen e ucisă în luptă. Clanul Takeda e pe neașteptate vulnerabil în fața clanurilor rivale.
Locotenenții lui Shingen nu vor să afle că acesta a murit – aveau războaie de dus. Vor să-l țină o vreme, strategic, în geam – până găsesc o soluție. Și îl conving pe hoțul-sosie să joace rolul principal, de data asta, în scenariu: *să fie* el, nevolnicul, marele conducător Takeda Shingen.
Citește și: Primarul pro-rus al unei localități din regiunea Lugansk, găsit mort, împușcat în inimă
Cum-necum, preluând gesturi, ton, atitudine de la cel căruia i-a fost sosie – și consiliat de anturajul nobiliar – hoțul impostor *devine* altcineva. O vreme. Iar când impostura e devoalată, omul nu se mai poate întoarce să fie – din nou – ceea ce toată viața a fost (spun „el” pentru că personajul n-are, în film, nume; e un nimeni).
Zelenski nu e un nimeni, un marginal. Dar, chiar păstrând proporțiile, acum trei ani actualul președinte – care azi conduce Ucraina printr-un război care dă peste cap lumea – nu era totuși altceva decât un actor de comedie care juca rolul președintelui țării într-un segment TV satiric intitulat „Slujitorul poporului”.
În 2017, actorul care juca rol de președinte și-a făcut un partid care se cheamă fix ca show-ul TV – Partidul Slujitorul Poporului. Și-a anunțat candidatura la prezidențiale în decembrie 2018. În aprilie 2019 a câștigat, în al doilea tur, cu 73%.
Azi, în februarie 2022, conduce o țară invadată din trei direcții de marea armată rusă. E la TV, pe Twitter, pe Facebook, peste tot. Umblă în tricouri și puloverașe kaki. Se filmează singur în fața reședinței prezidențiale ca să demonteze zvonurile că ar fi fugit din țară și dă drumul filmulețului prin lume. Are discursuri simple, bine articulate, știe să se uite la cameră.
Citește și: Refugiații ucrainieni stau ore în vamă pentru a intra în Ungaria din județul Arad
Zelenski e actor, da. A căpătat, prin natura meseriei, o dezinvoltură pe care alți politicieni – nici chiar cei de substanță – n-o au din născare.
Dar nu dezinvoltura și discursurile lui mi-au amintit de „Kagemusha”, ci un paragraf dintr-un articol The Guardian care dă notă despre ce face Zelenski în spatele camerelor. Textul menționează, într-un paragraf, lista liderilor europeni cu care ex-actorul de comedie Zelenski a vorbit la telefon într-o singură zi – duminică (ziua nr. 4 a invaziei):
1. președintele Franței, Emmanuel Macron
2. președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen
3. premierul italian, Mario Draghi
4. președintele Elveției, Ignazio Cassis
5. premierul Indiei, Narendra Modi
6. președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan
7. președintele Azerbaijan, Ilham Aliyev
8. premierul olandez, Mark Rutte
9. secretarul general al ONU, António Guterres
10. cancelarul german, Olaf Scholz
12. Papa Francisc
13. premierul ceh, Petr Fiala
14. președintele Poloniei, Andrzej Duda
15. premierul Marii Britanii, Boris Johnson
Poate că nu pare mare lucru să vorbești la telefon cu 15 oameni, dar Zelenski făcea asta într-o țară invadată, jonglând probabil cu o mulțime de lucruri pe care un președinte obișnuit nu e nevoit să le facă.
La Bruxelles, nota într-un live text azi un jurnalist britanic, „e multă admirație pentru leadership-ul lui Volodimir Zelenski”: vineri, în a doua zi a invaziei – a povestit un oficial UE – Zelenski a întrerupt convorbirea telefonică cu Charles Michel, președintele Consiliului European, spunând „Charles, Charles, Charles, trebuie să întrerup, suntem atacați!”.
Scepticii ar putea zice că o fi fost și asta actorie. Poate, n-avem cum ști. Fapt e că presiunea pe care o pune Zelenski pe șefii de state, prin contacte directe, personale, frecvente, pătimașe – e monumentală; sunt multe relatări care confirmă faptul că e energic, dezinhibat, insistent.
Se vede și din tweet-uri, și din declarații publice făcute în ultimele luni, cât se agită: strigă, roagă, amenință, cere, mulțumește, avertizează, laudă, țipă, iar roagă, iar cere, iar trage alarma, iar își exprimă recunoștința, iar cere.
Uitați-vă pe contul lui, care are 4,1 milioane de urmăritori. Nu scrie el toate literele alea și nu pune el toate stegulețele și tag-urile, dar nici cei pe care-i tăguiește nu-și scriu singuri tweet-urile.
Ultimul lucru pe care l-a cerut, azi, e ca Ucraina să fie primită „imediat” în UE, în procedură de urgență – nici mai mult, nici mai puțin. A iscălit cererea în picioare, pe-o măsuță, cu pixul, apoi s-a pozat și asta e – „luați de-aici hârtia, noi așteptăm răspuns urgent”. Vezi foto aici.
După care, mai pe seară, a cerut omenirii întregi să pună interdicție pentru Rusia în „toate porturile” și „toate aeroporturile din lume”.
Era Zelenski indezirabil și până acum, dar de câteva zile are o țintă mare în fruntea lui prezidențială. Să nu-l uităm pe fostul președinte ucrainean pro-vest Viktor Iushchenko, alegerile furate din 2004, revoluția lui portocalie și fața sa desfigurată de otrava pe care a înghițit-o odată cu supa (nu se știe cine l-a otrăvit, el spune că „cei de la putere”, probabil adversarul său pro-Moscova). Dați search să-l vedeți pe Iushchenko înainte & după otrăvirea cu dioxină. Poate că pare o exagerare, dar Zelenski chiar își riscă viața. Putin s-a răzbunat pe adversarii lui pentru ofense mai mici.
Dacă tot ceea ce se întâmplă va împinge sau nu Ucraina, semnificativ, pe direcția Vest – asta vom vedea. Dar niște certitudini avem, totuși: UE și SUA au făcut, în câteva zile, lucruri aproape inimaginabile la 1 februarie, să zicem. Acceptul Germaniei pentru blocarea Nord Stream 2 e un nod care n-a fost dezlegat de ani – în ciuda discuțiilor, argumentațiilor, rugăminților – decât zilele trecute.
Citește și: Cum poate fi oprit Putin
Excluderea Rusiei din SWIFT și sancțiunile pentru banca centrală a Rusiei sunt o chestie excepțională. (Până și cu sancțiunile pe averea personală a lui Putin și a apropiaților lui se mocăia UE de săptămâni, că nu cădeau de acord statele membre. Biden avea comunicatul pregătit demult, dar aștepta să se hotărască Europa: a trimis-o pe purtătoarea de cuvânt Jen Psaki la microfon imediat ce l-a sunat von der Leyen și i-a zis OK, am căzut de acord, impunem și noi sancțiuni.
Mai departe: UE a anunțat nu numai că primește toți refugiații – estimarea e de 5 mil. – dar le acordă drept de ședere și de muncă vreme de trei ani. Britanicii – repet: britanicii, care au ieșit din UE și pentru că nu mai voiau să audă de imigranți – au anunțat că primesc 100.000 de ucraineni. Se va mai estompa emoția asta la contactul cu realitatea, zeci/sute de mii de refugiați per țară vin la pachet cu nevoi, probleme, costuri – dar ușa a fost deschisă și cuvântul rămâne cuvânt.
Plus: UE, ca entitate, a hotărât să trimită arme – unui stat ne-membru, rețineți. Iar când Germania a anunțat că trimite arme Kyiv-ului în nume propriu – și că-și crește în sfârșit cheltuielile militare la peste 2% din PIB (subiect de mare ceartă între Merkel și Trump, dacă vă mai amintiți) s-au auzit niște whoaaa!.
Șiiii: Elveția a renunțat luni la tradiționala neutralitate – pe care o reconfirmase anterior – și a adoptat toate sancțiunile decise de UE împotriva Rusiei. Da, inclusiv înghețarea averilor oligarhilor – de fapt a întregii liste de 336 de nume, cu cel al lui Putin în frunte.
Cât despre Viktor Orbán, care l-a vizitat pe Putin la Kremlin mai ieri, pe 1 februarie, sfidând Bruxelles-ul, l-am văzut într-un scurt video făcut în weekend la graniță, unde s-a interesat de soarta refugiaților (el, care a câștigat alegeri și-a consolidat puterea cu discursuri anti-refugiați).
A spus doar câteva cuvinte Orbán, e greu de tras concluzii – dar prea nu părea în apele lui. „Orice agreează premierii UE [noi] acceptăm sprijinim, nu blocăm”, a zis el, care periodic blochează câte ceva. „E momentul să fim uniți. E război”.
Viktor Orbán + unitatea UE + grija de refugiați – ce spectacol neobișnuit.
Cu câteva săptămâni înainte, la Kremlin, era ceva mai jovial. La conferința de presă comună cu Vladimir Putin a spus așa: „Asta e a 12-a noastră întâlnire […]. E ceva rar. Cei care erau de-un leat cu mine în Uniune au plecat demult. Noi doi suntem cei care avem cele mai vechi amintiri despre relațiile dintre Uniunea Europeană și Rusia”. Și, la un moment dat, a adăugat: „Sunt vremuri grele, dar suntem într-o companie foarte bună”. Putin a râs.
În final, cum zice un titlu de azi din The Guardian, „Ukraine conflict leads EU to rid itself of Russian sacred cows”:
„Imaginile de pe câmpuri de luptă, leadership-ul președintelui Volodimir Zelenski (care a prezentat războiul drept unul dus între democrația europeană și o putere bully, brutală) precum și presiunea de a se coordona cu aliații din Marea Britanie și SUA – care forțează pentru mai mult pentru că au mai puține de pierdut – au creat o nouă necesitate politică.
Raționamentul standard de analiză a intereselor economice ale actorilor a fost abandonat. Dacă în vremuri normale puternicele legături economice cu Rusia au fost o vulnerabilitate pentru UE, cu multe țări arătându-se temătoare că vor supăra Kremlinul, acum acele legături se arată a fi un atu pe care nimeni pe lume nu-l are.
Iar UE e *all in*. Decuplând băncile rusești din sistemul de plăți SWIFT, UE nu numai că privează temelia industrială a Rusiei de accesul la valută, dar blochează și accesul cetățenilor ruși la tranzacțiile cu carduri”.
Asta ar fi prima „vacă sacră” sacrificată de UE în aceste zile, scrie autorul textului. Despre celelalte, în linkul de la final [6].
Parcă lumea întreagă și-a aruncat peste bord, prin contagiune – vezi știrile despre Coreea de Sud și Japonia, care s-au raliat sancțiunilor – fricile, ezitările, meschinăriile și toată greața care unora le urca pe esofag în fața bătăușului clasei, care n-a pățit niciodată nimic serios din 2008 încoace (de când invadează și anexează pe ici, pe colo; se amestecă în alegerile altora; fabrică narative mincinoase, cu care împrăștie zâzanie și destabilizează țări; comandă atacuri cibernetice; otrăvește disidenți; asasinează jurnaliști și politicieni-adversari; ia cu duba protestatari pașnici și-i bagă-n pușcării; și, mai nou, interzice presei cuvintele “război”, “invazie” și “atac” și-i ordonă să scrie *numai* ce primește din surse oficiale).
Ăsta e Putin-cel-tolerat-de-toți. El și prietenul Lukașenko, care-a deturnat mai ieri un avion UE care zbura pe cerul lui *doar* ca să extragă un activist pe care voia să-l anihileze, sunt ca niște derbedei care te scuipă în față și tu te temi să-i iei de guler, că au ei o mare benzinărie de la care tu-ți faci plinul și niște minereuri de care ai nevoie. Și uite-așa te ștergi de scuipat, te urci la volan, dai drumul la muzică și mergi mai departe, cât te ține plinul de benzină. Și-apoi, rinse and repeat.
Acum derbedeilor ăstora li s-a suit cu totul la cap. De data asta îți sparg ușa, îți intră în casă și-ți dau ordine cum să muți mobila, să fie pe placul lor sufrageria ta. Se socotesc că dacă nu i-ai oprit până acum, n-o să-i oprești nici când îți sparg ușa. Uite-așa, n-o să-i oprești – că n-ai curaj. De unde să scoți curaj? Și pentru cine? Pentru o țară care nu-i de la tine din cartier?
Nu știm care e contribuția lui Zelenski la acest curaj regăsit al SUA/NATO/alții – și nici nu cred că vom ști vreodată. Până la urmă, el (și administrația lui) e cel care l-a enervat pe Putin tot repetând – de când a ajuns din actor președinte – că el vrea Ucraina în UE&NATO.
Iar presiunea pe care Zelenski a pus-o în ultimele luni, țipând „săriiiiiți! nu mă lăsați singur!” – și comportamentul eficient din ultimele zile – a mișcat niște suflete de decidenți și i-a adunat laolaltă.
Eu una n-am mai văzut demult aliații într-o astfel de sincronie. Mă tot gândesc la un exemplu din trecutul apropiat. Nu găsesc. Ați mai simțit vreun fior internațional similar după 11 septembrie 2001? Iar atunci nici măcar nu aveai de ce scarpini în cap dacă să condamni sau nu agresiunea – ori să trimiți soldați prin văgăunile lui bin Laden, cu chip să destructurezi o rețea teroristă care împrăștia, prin capitale vestice, fanatici cu veste explozibile pe ei. Acum e altceva: avem o țară cu niște granițe străpunse din trei direcții de un stat membru în G20. Pentru care motiv? Ce-a făcut Ucraina ca să merite să fie strivită?
Bun. Toate măsurile de pedepsire a Rusiei ne vor costa o vreme pe toți. Dar na, e mai bine să-ți spargă bătăușul ușa cu picioarele și să-ți mute mobila prin sufragerie? Aia nu ne costă? Zâzania băgată de Putin prin țările noastre, și așa destabilizate de crize și de molime, nu ne costă? Ne costă, doar că nu știm să ținem contabilitatea cum trebuie, cu intangibilele incluse.
Putin e o toxină. Își intoxică propria nație, o trage în jos, o supune la umilințe – și odată cu ea și pe noi, restul.
Și-acum, înapoi la vacile noastre sacre – poate scăpăm de o parte dintre ele.
________________________
Comentariu publicat inițial pe pagina de Facebook a Monei Dîrțu.
