De mai bine de patru luni relațiile internaționale și viața noastră cotidiană au fost invadate de imaginile zdrobitoare ale efectelor agresiunii militare a Federației Ruse împotriva unui stat vecin, Ucraina.
Din 24 februarie 2022 drama vecinilor noștri este parte integrantă a vieții noastre cotidiene. La televiziuni, în presa scrisă, în mediul online, se fac numeroase analize, se comentează evoluțiile operațiunilor militare, după cum și diversele tentative de a se iniția o formă de dialog între părți, evident cu scopul de a se pune capăt conflictului.
Din ceea ce s-a spus și s-a scris despre criza din Ucraina, pot fi întrezărite o problemă de atitudine și o posibilă capcană. Problema de atitudine, evocată recent și de suveranul pontif, papa Francisc, rezidă în pericolul ca situația din Ucraina – care este, indiferent de cum o numește Moscova, o stare de război – să devină parte a cotidianului, cu stimularea perfidă a percepției că războiul se înscrie în normalitatea relațiilor dintre țări.
În ceea ce privește capcana, ea apare în diversele poziții, formulate inclusiv de politologi cu ținută planetară precum Henry Kissinger, potrivit cărora nu ar trebui să se excludă posibilitatea ca Ucraina să cedeze din teritoriul național în vederea obținerii păcii.
Războiul nu trebuie să devină parte a vieții noastre cotidiene, iar Ucraina nu trebuie să cedeze teritorii pentru a avea pace, întrucât dacă s-ar întâmpla așa ceva ar fi contrazise elementele esențiale ale modului de organizare a sistemului internațional de după 1945.
Citește și: Viorica, întoarce-te! Ciucă nu ne lasă să râdem de el
Iar sistemul actual, care este la originea celei mai lungi perioade de pace din istoria Europei (și a României), reprezintă baza dezvoltării libere a fiecărui stat, după cum și sursa principală a progresului excepțional pe care umanitatea l-a cunoscut în ultimele decenii.
Trebuie însă spus că situația actuală are și un mare perdant, anume Rusia. Conducerea rusă a pornit un război pe care nu poate și nu știe cum să îl încheie în termeni favorabili pentru actuala elită politică de la Moscova, ale cărei ambiții politice se află mult dincolo de resursele de care aceasta dispune (de exemplu PIB-ul Rusiei este apropiat de PIB-ul cumulat al statelor din Benelux).
Aici pot fi însă identificate și principalele dificultăți în încheierea acestui conflict, întrucât statul rus deține un statut privilegiat în sistemul internațional actual, statut pe baza căruia Moscova, pe de o parte, blochează activitatea ONU, adică a forului legitim de reglementare a problemelor păcii și securității internaționale, iar pe de alta nu încetează a se comporta amenințător.
Iar elanul belic al conducerii ruse a adus repede în discuție tema sensibilă a utilizării armamentului nuclear. Totuși, pe baza experiențelor din ultimul secol, Moscova ar trebui să știe bine că atitudinea arogantă și comportamentul agresiv nu produc dividende politice și nu generează soluții. Să analizăm.
Expansionismul rus a generat temere și neîncredere în relațiile cu vecinii săi
Imperiul rus nu este o creație politică de mare adâncime în istorie. Scăpat cu dificultate de dominația tătaro-mongolă, el a intrat în jocul politic european de abia la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor, cu precădere sub imboldul spiritului reformator al lui Petru I cel Mare, a cărui privire a fost constant orientată către occident.
Expansionismul rus s-a făcut puternic simțit în secolele XVIII și XIX, când Imperiul țarilor a făcut achiziții teritoriale constante la frontiera sa occidentală, fiind ocupate, printre altele, Crimeea (1783), o parte importantă din Polonia (1795) și Basarabia (în 1812).
Secolul al XX-lea a avut o istorie zbuciumată pentru Imperiul rus, dar aspirațiile de expansiune teritorială au fost susținute în continuare cu perseverență, indiferent de natura regimului politic aflat la Sankt Petersburg sau Moscova. În timpul celui de-al doilea război mondial, expansionismul URSS a fost promovat pe două linii de acțiune, anume: a). asigurarea vecinătății sale cu state cu regim sovietic; b). crearea unui brâu de securitate la frontiera vestică, inițial prin pacte de asistență mutuală și instalarea de baze militare, iar apoi prin anexiuni teritoriale.
Este însă de reținut că Moscova a procedat în acest fel în pofida faptului că participarea la coaliția Națiunilor Unite implica preluarea, prin intermediul aderării la „Declarația Națiunilor Unite” (din 1 ianuarie 1942) a ansamblului de principii incluse în documentul anglo-american „Carta Atlanticului” (din 14 august 1941), iar acestea repudiau ideea achizițiilor teritoriale prin forță.
Așa se face că în 1945 URSS își păstra achizițiile teritoriale (jumătate din Polonia, țările baltice, Basarabia) obținute în perioada colaborării cu Germania nazistă în temeiul Pactului Ribbentrop-Molotov (din 23 august 1939).
De altfel, la finalul celui de-al doilea război mondial liniile de acțiune urmate de Moscova erau pe deplin realizate. Mai mult, însă, URSS era unul din actorii cheie ai reglementărilor postbelice, acționând timp de aproape o jumătate de veac ca superputere aflată în competiție strategică globală cu SUA și dominând ansamblul statelor din Europa centrală și de est.
Rusia post-sovietică nu a acceptat condiția de stat „normal”
După încheierea Războiului Rece și, mai ales, după destrămarea URSS, noua Rusie post-comunistă a părut a accepta ceea ce ceilalți mari actori ai vieții internaționale așteptau de la ea: anume ca ea să se comporte normal, conform regulilor de funcționare ale sistemului internațional, la care statul rus a fost și este parte.
Aceste reguli se întemeiază pe principiile înscrise în Carta ONU, care pentru spațiul european au fost consolidate prin Actul final de la Helsinki (1975) al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE). Semnalele inițiale date de Moscova au generat speranța că liderii ruși sunt și ei animați de ideea unui comportament normal în relațiile internaționale.
Astfel, în ultima perioadă de existență a URSS, președintele Mihail Gorbaciov a susținut autorizarea folosirii forței împotriva Irakului în primul război din Golf (prin rezoluția Consiliului de Securitate 678 din 29 noiembrie 1990) și a fost de acord cu unificarea Germaniei (prin Tratatul de reglementare finală cu privire la Germania, semnat la Moscova în 12 septembrie 1990).
După destrămarea URSS în 1991, Rusia președintelui Boris Elțîn a acceptat retragerea trupelor ruse (fost-sovietice) de pe teritoriul statelor baltice (în 1993 din Lituania și în 1994 din Estonia și Letonia), s-a acomodat parțial la extinderea NATO către est pe fundalul dezvoltării unei relații instituționalizate cu Alianța (Rusia a participat de la început la activitatea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică 1991 și, ulterior, a Parteneriatului pentru Pace – 1994), a aderat la Consiliul Europei (în 1996) și a început o relație partenerială cu UE (în 1997).
În mod special, Rusia a fost parte la Memorandumul de la Budapesta din decembrie 1994, acord politic care a dat cale liberă transformării Ucrainei în stat ne-nuclear, dar a și garantat „independența, suveranitatea și frontierele existente” ale statului ucrainean.
Cu toate acestea, comportamentul normal al Rusiei a fost numai o aparență. Încă din perioada în care la conducerea statului rus s-a aflat Boris Elțîn (1991-1999), decidenții ruși nu au ezitat să dezvolte concepții care se întorceau la logica expansionismului țarist/sovietic, prin negarea setului de angajamente și principii la care statul rus subscrisese.
Cazul cel mai relevant este formularea teoriei privind interesele speciale ale Rusiei în cadrul a ceea ce Moscova a definit drept „Străinătatea apropiată”/Near Abroad. Această formulă, apărută încă din 1992, avea scopul de a desemna statele care făcuseră parte din URSS, întrucât întregul spațiu geopolitic al fostei Uniuni Sovietice era identificat drept sferă de interese vitale pentru Rusia.
Ar fi poate util de adăugat că în acea perioadă, unul dintre promotorii acestei teorii, Serghei Karaganov, pe atunci director adjunct la Institutul Europei al Academiei Ruse de Științe, preciza că scopul politicii Rusiei în Near Abroad urma să vizeze protecția etnicilor ruși prin orice mijloace, inclusiv forța („trebuie să restabilim rolul forței ca instrument de reglementare”).
După demisia președintelui Elțîn în decembrie 1999, și ascensiunea la putere a ultimului său prim-ministru, Vladimir Putin, abordările Moscovei s-au rigidizat.
Ceea ce Rusia post-sovietică acceptase sub Elțîn în cadrul CSCE (care din 1995 a devenit OSCE), în sensul respectării ansamblului de angajamente și principii ale organizației, a început a fi negat de noua conducere, fiind pus în practică un adevărat joc la blocaj de către partea rusă. Nu poate fi surprinzător, astfel, faptul că prima reuniune a Consiliului ministerial al OSCE care s-a încheiat fără adoptarea unei declarații de politică generală a fost aceea organizată la Viena în luna noiembrie 2000, adică primul an de conducere putiniană.
Din acel moment, rar a mai fost posibilă realizarea consensului pentru o declarație politică generală a Consiliului ministerial al OSCE. Motivul? Rusia nu accepta decizii cu privire la conflictele regionale de pe agenda OSCE care să consfințească faptul că Moscova nu respecta deciziile adoptate anterior, în mod special hotărârile de la summit-ul OSCE de la Istanbul din noiembrie 1999.
Participarea Rusiei la mecanismele de cooperare cu NATO, în baza „Actului Fondator privind relațiile reciproce, cooperare și securitate între NATO și Federația Rusă” (1997) și a declarației „Relațiile NATO-Rusia: o nouă calitate” (2002) a pierdut treptat din consistență, în special după episodul Kosovo din 1999 și criza din Georgia din 2008, până la blocarea cvasi-completă a formelor de dialog în al doilea deceniu din noul mileniu.
În mod poate semnificativ, după ocuparea ilegală a Crimeii în 2014, Rusia a început un proces de părăsire a tratatelor internaționale care limitau deținerile de armamente și asigurau transparența utilizării lor, adică fundamentele stabilității europene prin elementele de creștere a încrederii și securității pe care ele le promovau.
Este cazul „Tratatului privind Forțele Convenționale în Europa”, acord încheiat în noiembrie 1990 la Paris, în vigoare din 1992, adaptat la summit-ul OSCE de la Istanbul în noiembrie 1999, dar părăsit de Rusia în 2015. În același fel, „Tratatul Cer Deschis”, încheiat în 1992 în cadrul OSCE, cu rolul de a asigura transparență în ceea ce privește deținerea și poziționarea de către statele europene a efectivelor militare pe teritoriul național, a fost părăsit de Rusia în 2021.
Fără teama de a greși, se poate chiar acredita ideea că Rusia a dorit să aibă mâinile libere de orice angajamente internaționale pentru reglarea obiectivelor sale strategice la frontiera sa occidentală. Cu toate acestea, chiar și prin eliminarea angajamentelor rezultate din diversele tratate internaționale de securitate, Moscova are de fapt obligația de a acționa pentru protejarea securității celorlalte state, întrucât o asemenea obligație decurge din Carta ONU, tratat pe care Rusia nu l-a părăsit și nu este interesată să o facă.
Statutul de mare putere al Rusiei în lumea postbelică
De fapt, acțiunile Rusiei din perioada Putin beneficiază de faptul că imperiul Moscovei are un statut de mare putere consfințit de însuși documentul fondator al ordinii politice postbelice, anume Carta ONU.
Întrucât din toate elementele care ar putea concura la justificarea aspirației Rusiei la statutul de mare putere (populație, teritoriu, resurse, organizare socială, tradiții istorice, dorința de mărire), cel mai consistent este dat de faptul că Rusia este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.
Federația Rusă ocupă din 1992 locul alocat inițial URSS, printr-o recunoaștere tacită în cadrul organizației mondiale a faptului că statul rus este continuatorul statului sovietic în ierarhia de putere a ONU, deși nu există nici o decizie formală a Consiliului de Securitate sau a Adunării Generale în această privință.
Calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate conferă Rusiei o poziției de mare autoritate, atât timp cât Carta ONU consacră importanța pe care acest Consiliu o are în activitatea forului mondial.
Astfel, în Articolul 24 se arată că „Pentru a asigura acțiunea rapidă și eficace a Organizației, Membrii săi conferă Consiliului de Securitate răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale și recunosc că, îndeplinindu-și îndatoririle impuse de această răspundere, Consiliul de Securitate acționează în numele lor”.
Carta ONU stabilește de asemenea că în cadrul Consiliului, putere de decizie au cu precădere membrii permanenți, așa cum se precizează în articolul 27: „Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi adoptate cu votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând și voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți...” (subl.ns.).
Mai simplu spus: un membru permanent are puterea de a decide cursul acțiunii ONU într-o anumită situație de criză, așa cum Rusia a și făcut de altfel, la 24 februarie 2022, atunci când, prin votul său negativ, a împiedicat Consiliul de Securitate să acționeze în relație cu situația din Ucraina.
Rusia a mai procedat în acest fel și în trecut, de exemplu în 2009, când a împiedicat prelungirea mandatului Misiunii ONU în Georgia (UNOMIG), în urma intervenției militare ruse în acest stat în 2008.
Este interesant că în Carta ONU nu există nici o prevedere care să indice explicit ce obligații revin statelor care ocupă locul de membru permanent în Consiliul de Securitate, obligații care să fie în corelare cu statutul privilegiat pe care acestea îl dețin.
Totuși, inexistența unei prevederi explicite cu privire la obligațiile membrilor permanenți nu trebuie să atragă după sine utilizarea discreționară a dreptului de veto. De fapt, membrii permanenți ai Consiliului de Securitate au obligația să asigure funcționarea acestei instituții, iar nu să îi blocheze activitatea, întrucât de la ei se așteaptă un comportament matur, rațional și responsabil.
Această concluzie decurge din chiar articolul 1 din Cartă, în care se arată că primul scop al ONU – și deci și al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate – este „să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii...”.
În același timp, Carta ONU interzice practic recursul la forță cu caracter ofensiv, atât timp cât în articolul 2 se precizează că „Toți Membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, in așa fel incit pacea si securitatea internaționala, precum si justiția sa nu fie puse in primejdie” și că „Toți Membrii Organizației se vor abține, in relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independentei politice a vreunui stat fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite…”.
Mai mult, forța poate fi folosită numai cu scopul de apărare și în formă limitată și condiționată, așa cum se consacră limpede în articolul 51: „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Măsurile luate de Membri în exercitarea acestui drept de autoaparare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale”.
Nu numai Carta ONU interzice recursul la forță. În același spirit, Actul Final de la Helsinki include în „Declarația cu privire la principiile care ghidează relațiile între statele participante” (cunoscută și sub denumirea de „Decalogul de la Helsinki”), formule la fel de puternice despre abținerea de la amenințarea sau folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor sau reglementarea pașnică a diferendelor.
În mod specific, în primul principiu din „Decalog”, care se referă la „Egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranității”, este subliniat faptul că „În cadrul dreptului internațional, toate statele participante au drepturi și obligații egale. Ele vor respecta fiecare dreptul celuilalt de a-și defini și conduce, conform dorinței proprii, relațiile cu alte state, în conformitate cu dreptul internațional și în spiritul prezentei Declarații.
Ele consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord. Ele au, de asemenea, dreptul de a adera sau a nu adera la organizații internaționale, de a fi sau a nu fi parte la tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau a nu fi parte la tratate de alianță, ele au de asemenea dreptul la neutralitate” (subl.ns.).
Ce rezultă de aici? Simpla lectură a acestui principiu evidențiază o trăsătură esențială a sistemului internațional contemporan, anume faptul că nici un stat nu-și poate dezvolta politicile de securitate prin împiedicarea altor state de a-și exercita drepturile inerente suveranității.
Concret, pentru cazul Ucraina: Moscova nu poate cere Kievului să nu aspire la aderarea la NATO, întrucât pe de o parte, Ucraina are legitimitate în a promova un asemenea obiectiv, iar pe de altă parte, Rusia nu își poate proiecta interesele strategice prin limitarea atribuțiilor suverane ale altor state. Același tip de argumente pot fi utilizate și pentru cazul candidaturii Finlandei și Suediei de aderare la NATO.
Ce face de fapt Rusia?
Răspunsul este dezarmant de simplu: atât anexarea Crimeii în martie 2014, cât și războiul început împotriva Ucrainei în februarie 2022 încalcă obligațiile liber asumate de Moscova în plan internațional și se află în totală contradicție cu statutul Rusiei de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.
Conducerea rusă propune un model de gândire a raporturilor internaționale care nu are la bază cadrul convențional definit în Carta ONU, ci forme mult mai vechi ale unui sistem întemeiat pe competiția agresivă a marilor puteri, sistem care a fost repudiat de istorie ca urmare a catastrofei produse de cele două conflagrații mondiale din secolul al XX-lea.
Forma actuală a sistemului internațional, instituită în 1945 și axată pe funcționarea ONU, se întemeiază pe idei democratice care își au originea în gândirea politică a aliaților URSS din coaliția antihitleristă, partea sovietică fiind interesată, la momentul negocierii Cartei ONU, numai de protejarea intereselor sale strategice.
În același timp, prin comportamentul său, Rusia generează teamă și neîncredere. Recurgerea în diverse ocazii la amenințarea cu folosirea armamentului nuclear trădează de fapt slăbiciune, după cum și neînțelegerea de către Rusia a faptului că recunoașterea statutului de „stat cu armament nuclear” prin prevederile Tratatului de neproliferare nucleară din 1968 – statut pe care Rusia îl deține împreună cu ceilalți patru membri permanenți ai Consiliului de Securitate – atrage obligații privind neproliferarea, iar nicidecum prerogative de utilizare a acestui tip de armament.
În ansamblu, însă, indiferent de modul în care pot fi citite și interpretate prevederile Cartei ONU sau ale Actului Final de la Helsinki, este de natura evidenței că prin acțiunile sale Federația Rusă a făcut exact opusul a ceea ce era obligația sa să facă în actualul sistem internațional, provocând neîncredere și insecuritate.
Partea rusă a subminat funcționarea organizației mondiale și a forului general pan-european, dar și-a subminat pe această cale și propria poziție, punându-și în discuție propriul statut în comunitatea internațională și, în consecință, calitatea de mare putere.
Contestariatul este sursa motivationala a tuturor actiunilor intreprinse de Rusia incepind cu ziua de 24 februarie a anului 2022 .Cerintele initiale aduse la cunostiinta Occidentului , chiar inainte de inceperea razboiului fratricid ,ce se doreau a fi parte a intorcerii in timp au mai scazut din intensitate pe masura ce razboiul nu a capatat formele dorite de care administratia de la Moscova .Incetarea agresiunii se doreste acum a fi parte doar a optiunii ucrainienilor de a se preda si de a depune armele nemaifiind aduse in discutie vechile solicitari .Rusia stie foarte bine ca nu poate interveni militar in regiunile din Ucraina acolo unde nu are o majoritate etnica rusa.In fapt, consecintele acestei agresiuni sunt de departe marea pierdere a Rusiei . Privim si ne minunam .Germania poate acum sa construiasca, fara a fi obstructionata de nimeni ,de la zero ,o armata definita deja ca cea mai puternica armata europeana ,de catre cancelarul Scholz.Uniunea Europeana isi aduga si ea Rep. Moldova si Ucraina ( doua natiuni ce nu mai pot convietui alaturi de eticii rusi ) si le asigura acestora integrarea .NATO aduce alaturi Finlanda si Suedia devenind o forta prin noile directive aduse in discutie la summitul NATO ,de la Madrid ,ce ofera cresterea fortelor militare de raspuns rapid la 300 de mii de luptatori si capacitati inca necunoscute de aparare pe intreg flancul de est pe directia nord sud .Capacitatile militare de linie ce apartin statelor membre NATO vor fi si ele atasate NATO in caz de razboi .Trupele france si in curind cele germane vor dubla peste tot in Europa trupele NATO ce apartin SUA si Marii Britanii .Uniunea Europeana isi consolideaza si ea sistemul decizional ce aduce Bruxellului si NATO pripritatea absoluta a luarii deciziilor de urgenta .Majoritatea absoluta este deja istorie si deciziile de politica externa vor fi luate cu o majoritate simpla .Uniunea Europeana nu va mai putea fi impiedicata de deciziile singulare ale unor conducatori de state ce se impotrivesc ,din dorinte politice ,unor decizii de avergura .Majoritatea este cea care decide viitorul . Daca ne spunea cineva ca toate astea se vor putea intimpla peste noapte era considerat olecuta aiurit .Suntem in plina expansiune NATO si UE iar expunerea presedintelui Macron ce sustine (se pare ca si Boris e de acord )formarea unei noi structuri ce ar cuprinde tari europene non UE dar care doresc integrarea este pe cale de a deveni realitate . Indiferent de dificultatile ,de moment , din tarile respective prietenii din Europa trebuie ajutati si tinuti aproape .Imaginativul nostru o ia rasna si previzionam cum intregul Occident impreuna cu aliatii doritori de a fi parte din aceasta structura previzibil noua (de forma UE ) isi vor unii interesele, resursele, impotriva dictatorilor de ocazie ce au incercat in ultimii ani sa creeze o noua lume iliberala prin mijloacele si procedeele cunoscute . Alegerea lui J.R.Biden ca si presedinte al SUA a spulberat totul .De unde Rusia credea ca detine puterea, prin interpusi simpatizanti ai Rusiei si doritori de experiente politice iliberale ,mai peste tot in lume, s-a trezit in fata realitatii .Nici macar fratii lor de mai la sud nu ii mai accepta .Decuplarea va fi totala .
Contestariatul este sursa motivationala a tuturor actiunilor intreprinse de Rusia incepind cu ziua de 24 februarie a anului 2022 .Cerintele initiale aduse la cunostiinta Occidentului , chiar inainte de inceperea razboiului fratricid ,ce se doreau a fi parte a intorcerii in timp au mai scazut din intensitate pe masura ce razboiul nu a capatat formele dorite de care administratia de la Moscova .Incetarea agresiunii se doreste acum a fi parte doar a optiunii ucrainienilor de a se preda si de a depune armele nemaifiind aduse in discutie vechile solicitari .Rusia stie foarte bine ca nu poate interveni militar in regiunile din Ucraina acolo unde nu are o majoritate etnica rusa.In fapt, consecintele acestei agresiuni sunt de departe marea pierdere a Rusiei . Privim si ne minunam .Germania poate acum sa construiasca, fara a fi obstructionata de nimeni ,de la zero ,o armata definita deja ca cea mai puternica armata europeana ,de catre cancelarul Scholz.Uniunea Europeana isi aduga si ea Rep. Moldova si Ucraina ( doua natiuni ce nu mai pot convietui alaturi de eticii rusi ) si le asigura acestora integrarea .NATO aduce alaturi Finlanda si Suedia devenind o forta prin noile directive aduse in discutie la summitul NATO ,de la Madrid ,ce ofera cresterea fortelor militare de raspuns rapid la 300 de mii de luptatori si capacitati inca necunoscute de aparare pe intreg flancul de est pe directia nord sud .Capacitatile militare de linie ce apartin statelor membre NATO vor fi si ele atasate NATO in caz de razboi .Trupele france si in curind cele germane vor dubla peste tot in Europa trupele NATO ce apartin SUA si Marii Britanii .Uniunea Europeana isi consolideaza si ea sistemul decizional ce aduce Bruxellului si NATO prioritatea absoluta a luarii deciziilor de urgenta .Majoritatea absoluta este deja istorie si deciziile de politica externa vor fi luate cu o majoritate simpla .Uniunea Europeana nu va mai putea fi impiedicata de deciziile singulare ale unor conducatori de state ce se impotrivesc ,din dorinte politice ,unor decizii de avergura .Majoritatea este cea care decide viitorul . Daca ne spunea cineva ca toate astea se vor putea intimpla peste noapte era considerat olecuta aiurit .Suntem in plina expansiune NATO si UE iar expunerea presedintelui Macron ce sustine (se pare ca si Boris e de acord )formarea unei noi structuri ce ar cuprinde tari europene non UE dar care doresc integrarea este pe cale de a deveni realitate . Indiferent de dificultatile ,de moment , din tarile respective prietenii din Europa trebuie ajutati si tinuti aproape .Imaginativul nostru o ia rasna si previzionam cum intregul Occident impreuna cu aliatii doritori de a fi parte din aceasta structura previzibil noua (de forma UE ) isi vor unii interesele, resursele, impotriva dictatorilor de ocazie ce au incercat in ultimii ani sa creeze o noua lume iliberala prin mijloacele si procedeele cunoscute . Alegerea lui J.R.Biden ca si presedinte al SUA a spulberat totul .De unde Rusia credea ca detine puterea, prin interpusi simpatizanti ai Rusiei si doritori de experiente politice iliberale ,mai peste tot in lume, s-a trezit in fata realitatii .Nici macar fratii lor de mai la sud nu ii mai accepta .Decuplarea va fi totala .
Americanii au oferit pana acum Romaniei doar incurajari, baze militare si un scut antiracheta provocator pentru Moscova, care ne poate aduce in situatia unui proxywar. Rusia a oferit Romaniei prilejul independentei de stat si Dobrogea. Fara ambitiile imperiale si expansioniste ale Rusiei, Romania ar fi fost si astazi sub suzeranitate turceasca. Teritoriul dobrogean a fost cedat de Imperiul otoman Rusiei, ca despagubire de razboi, si nimic n-ar fi impiedicat- o sa-l pastreze. Totusi, l-a cedat Romaniei in schimbul celor trei judete sarace din sudul Basarabiei , schimbul fiind considerat avantajos de catre politicienii vremii ,Carol l si Kogalniceanu. E de mirare ca politicienii actuali sunt atat de bolnavi de rusofobie incat nu mai pot gandi echilibrat si realist despre vecinul de la rasarit. Americanii se vor muta curand spre Asia, fiindca Ucraina ii intereseaza prea putin, dar noi ramanem la granita cu rusii pe vecie.
Pana acum, americanii au oferit Romaniei incurajari, baze militare si un scut antiracheta riscant, care ne poate impinge in situatia unui proxywar cu Rusia. In schimb, Rusia ne-a oferit Dobrogea si prilejul independentei de stat. Daca n-ar fi fost ambitiile expansioniste si imperiale ale Rusiei, Romania ar fi ramas pana astazi sub suzeranitate otomana. De asemenea, Serbia si Muntenegru nu si-ar fi dobandit independenta de stat, iar Bulgaria nu ar fi devenit autonoma. Rusii, condusi de generalul Suvorov, „conte de Rimnikski”, si-au varsat sangele la Focsani si Rimnicu Sarat, de asemenea grosul luptelor antiotomane din sudul Dunarii a fost purtat de rusi, cu o contributie semnificativa a Romaniei la redutele Grivita 1 si 2. Osman pasa nu s-a predat colonelului Cerchez, asa cum spune propaganda romaneasca, ci generalului rus Ganetski, deoarece Cerchez, militar onorabil si corect, nu s-a considerat suficient de reprezentativ ierarhic pentru a primi sabia invinsului. In continuare, prin pacea de la San Stefano, Rusia a primit Dobrogea drept despagubire de razboi. Ca putere imperiala lacoma si expansionista, ar fi putut foarte bine sa pastreze acest teritoriu, dar NU, l-a cedat Romaniei, in schimbul a trei judete sarace din sudul Basarabiei… Insusi Carol I si Kogalniceanu au considerat schimbul ca fiind avantajos, deschiderea drumului spre mare si portul Constanta, deci catre lume, fiind considerate oportunitati economice si strategice fabuloase pentru Romania. In actualul moment istoric, avem disperata nevoie de gandire critica si de respect reciproc in relatia cu Rusia ! Propaganda antiruseasca nu ne ajuta cu nimic.
Domnul Mihai Dobre ,,bate campii cu gratie”-cum se exprima George Calinescu referindu-se la eseul lui Odobescu,,Pseudokynegeticos”.
Domnul Mihai Dobre scrie cu emfaza:,,…statul rus blocheaza activitatea ONU”. In calitatea dumnealui de ,,istoric si diplomat” – nu isi aduce aminte de nerespectarea a nu stiu cator rezolutii ONU de catre Israel in agresiunea catre vecinii sai si teritoriile palestiniene ocupate (vreo 34 la numar) ori de agresiunile SUA impotriva altor state! Un istoric si diplomat precum domnul Dobre ,ar trebui- conform opiniei mele- sa scrie adevarul! Insa solda pe care o primeste ca istoric si diplomat poate nu e suficienta! Are nevoie sa scrie,, adevaruri si istorii relative ” care sa placa unor alte state cu,, statutul de mare putere”! Intr-un document ONU care face referirire la cea de -a 69-a sesiune a sa(26 aprilie 2022)-intitulat,, De fiecare data cand dreptul de veto va fi exercitat in Consilul de securitate,o dezbatere va fi totusi organizata in urmatoarele 10 zile” este reprodusa reactia reprezentantului Syriei:,, …SUA, Regatul Unit si Canada au utilizat de mai multe ori masuri coercitive pentru a ,,sufoca „sirienii si a-i impiedica sa se intretina singuri.El a judecat ca deplasata referirea facuta de reprezentatntul american la exercitarea dreptului de veto al Consiliului de Securitate in ceea ce privesc acuzatiile de utilizare a armei chimice de catre Syria, estimand in acest caz ca exercitiul dreptului de veto in acest caz a venit sa ,,rectifice” traiectoria anchetelor politizate si manipulate de catre SUA”.
Intreb: unde este ,,diplomatia „domnului Dobre?
Profesionalism si competenta. Restul sunt numai vorbe…