România are la dispoziție 1,8 miliarde de euro, prin PNRR, pentru a se transforma digital până în 2026. Teoretic, acest lucru înseamnă crearea unei infrastructuri digitale coerente și integrată la nivelul administrației publice, care să ofere servicii digitale de înaltă calitate atât cetățenilor, cât și companiilor.
În realitate, primi pași în acord cu Planul Național de Redresare și Reziliență au început cu un scandal, privind modul cum a fost gândit cloud-ul guvernamental, locul virtual care ar trebui să adune toate datele deținute de stat despre cetățenii săi. Și continuă cu o înțelegere destul de minimală a ce înseamnă, de fapt, digitalizarea serviciilor publice.
Radu Puchiu este co-fondator și CEO al H.appyCities, o organizație care construiește platforme digitale și aplicații mobile pentru a conecta cetățenii, comunitățile și autoritățile locale. Este consultant pentru politici publice și guvernare deschisă, cu peste 10 ani de experiență în sectorul public din România. A fost secretar de stat la Secretariatul General al Guvernului.
Într-un interviu acordat PressHUB, Radu Puchiu a explicat ce înseamnă digitalizare, a vorbit despre lucrurile bune și despre cele rele din proiectele ce urmează a fi realizate prin PNRR și, mai ales, a explicat cât de importante sunt încrederea și educația digitală pentru ca totul să meargă bine.
Cele mai importante declarații ale lui Radu Puchiu:
Dacă doar mutăm interacțiunea cu cetățeanul de la ghișeu pe un ecran de calculator sau de telefon mobil, e un pas înainte, desigur, dar nu schimbă radical lucrurile.
Promisiunea europeană este: 100% servicii online digitale până în 2030. România este undeva în jurul a 20%, chiar sub, pe aceste servicii.
Există două ingrediente pe care, în general, le ignorăm. Sunt niște precondiții ale digitalizării și explică cumva și ceea ce s-a întâmplat la recensământ și ce se întâmplă cu serviciile publice.
Dacă fac o aplicație pentru un public general, trebuie să o testez pentru un public general.
Dacă nu am un om pregătit să lucreze cu digital și lumea n-are încredere în acel serviciu, creez niște hibrizi, în care cetățeanul este obligat să completeze online acele formulare, dar fără să știe cum să facă.
Tehnologia vine să transforme modalitatea de lucru, inclusiv procesele interne. Într-adevăr, se schimbă. Asta nu înseamnă că oamenii sunt dați afară.
Uităm un lucru: lumea nu vrea să interacționeze cu statul. Serviciu ideal e ăla la care nu trebuie să apelez. Eu nu vreau să-mi înmatriculez mașina, dar statul mă obligă la niște norme sociale pe care să le urmez.
PressHUB: Ce înseamnă digitalizarea administrației publice și a tot ceea ce înseamnă instituție de stat. Astăzi e un concept abstract, de care vorbește toată lumea, fără ca mulți să înțeleagă cum se traduce în realitate? Cum ar trebui să arate în 2027 un stat digitalizat?
Radu Puchiu: Computerele nu sunt noi în administrație. Internetul nu e nou în administrație. Ceea ce vine nou este această promisiune că putem să regândim și să livrăm serviciile altfel.
Fac o paralelă foarte simplă: acum mulți ani, ca să-mi planific o călătorie, n-aveam altceva la îndemână decât să sun la o agenție de turism, să-mi propună niște variante, dar eu nu vedeam unde merg. Acum a venit acest val tehnologic care mă ajută să fac același lucru singur, de acasă, să-mi planific o călătorie cu unelte digitale.
La fel, și statul român și toate statele lumii folosesc aceste tehnologii pentru a spune: hai să livrăm serviciile altfel. Hai să folosim tehnologia pentru încât să fie pentru toată lumea mai ușor, să salveze timp, să poată afla mai multe, într-un timp mai scurt.
De ce a devenit termenul „digitalizare” atât de la modă?
Evident, îl vedem peste tot în societate pentru că tehnologia a ajuns să fie folosită foarte, foarte des, avem tot soiul de unelte care ne simplifică viața. Guvernele lumii au zis: hai să folosim aceste unelte să transformăm serviciile publice.
De ce spun „transformare” și nu doar „digitalizare”.
Dar și-au dat seama că doar dacă mută interacțiunea cu cetățeanul de la ghișeu pe un ecran de calculator sau de telefon mobil, e un pas înainte, desigur, dar nu schimbă radical lucrurile. Mai mult, s-a dovedit că administrațiile cheltuie și foarte mulți bani ca să facă aceste sisteme.
S-a văzut și în cazul României, iar rezultatele nu sunt pe măsură. Lumea nu folosește aceste servicii, nu le înțelege, nu are încredere.
Deci, un întreg ansamblu trebuie schimbat. După această constatare, se merge mult mai adânc și se spune: hai să regândim aceste servicii publice pentru un mediu digital. Adică, de la modul cum suntem organizați intern, până la experiența utilizatorilor serviciilor noastre, trebuie regândit totul pentru un mediu digital.
Aș pleca de la aceste două componente: cel de tehnologie ca facilitator și cel de tehnologie ca oportunitate de a transforma serviciile.
Mergând mai departe, digitalizarea a devenit cuvânt la modă, pentru că există un val în societățile avansate care a promovat acest lucru. Mai mult, și ajung puțin mai aproape către ceea ce Comisia Europeană: gândindu-se la o strategie a Uniunii Europene, și-a dat seama că are nevoie de doi piloni foarte importanți.
Tehnologia schimbă, este calea către un viitor mai bun, mai dezvoltat al Europei și trebuie să fie o componentă importantă a acestei dezvoltări.
Mai mult, ca Europa să rămână competitivă, trebuie să mizeze sau să fructifice tot ce poate constitui un avantaj, respectiv tehnologia.
Uniunea Europeană va fi o zonă competitivă economic cu ajutorul tehnologiei și va fi o zonă curată, verde, în care oamenii se vor simți bine, vor respecta planeta, vor expira aer curat, vor folosi combustibili care nu afectează planeta.
Cam astea sunt cele două mari componente și de aici un întreg ansamblu de politici și de intervenții și de finanțare. PNRR este un exemplu în acest sens, care vine să susțină acest lucru bun.
România trebuie să țină pasul. Există niște strategii europene, există niște ținte europene la care trebuie să ajungem.
Instrumentul care măsoară progresul în zona de digitalizare este Digital, Economy and Society Index (DESI), menționat deseori, în care România se află pe ultimul loc în clasamentele din 2021 și 2022.
Deci, diferența noastră față de Europa este destul de de mare, față de țintele europene, destul de mare. Avem mult de lucru.
Suntem parte a Uniunii Europene, trebuie să ne aliniem țintelor ei, pentru că trăim împreună, în același spațiu comun, beneficiem de avantajele acestui spațiu comun, trebuie să ajutăm și noi la construcția europeană, care înseamnă competitivitate și verde.
Citește și: Eșec de țară: statul nu termină în 8 ani rețele de gaz pe bani europeni din 10 comune
Trebuie să reformăm și serviciile, pentru că asta este promisiunea europeană: 100% servicii online digitale până în 2030. După ultima măsurătoare făcută de Autoritatea pentru Digitalizarea României, suntem undeva în jurul a 20 %, chiar sub, pe aceste servicii.
Cu niște mențiuni. Nu sunt toate serviciile luate în calcul, ci doar cele legate de niște evenimente de viață.
Deci probabil că starea generală a digitalizării administrației este mult sub acest procent. Avem mai puțin de 8 ani să ajungem la 100%.
Dovadă că nu e suficient să ai calculatoare sau dorința de a face lucrurile digital, este tocmai acest recensământ care s-a încheiat, în care am văzut câte probleme au fost legate de acea auto-recenzare. Oamenilor le-a fost foarte greu să înțeleagă multe lucruri. E nevoie ca și funcționarii să se adapteze la aceste tehnologii, dar și populația.
Nici românii nu stau foarte bine la capitolul competențe digitale. Cum facem în zona statului, cum poate să se schimbe? Pentru că recensământul a fost un semieșec, din punctul ăsta de vedere.
Există și aici două ingrediente pe care, în general, le ignorăm. Sunt niște precondiții ale digitalizării și explică cumva și ceea ce s-a întâmplat la recensământ și ce se întâmplă cu serviciile publice.
E nevoie de încredere.
Cetățenii trebuie să aibă încredere că statul face ceva pentru ei. Noi, treptat, am omorât această încredere prin diverse mecanisme. Că au fost intervenții ale politicului, că au fost dirijări de fonduri către unul sau către altul, că e corupție, toate au măcinat această încredere.
Un ingredient important și pentru digitalizare este încrederea. Trebuie să am încredere că informația mea ajunge unde trebuie, că nu este folosită împotriva mea.
Al doilea ingredient este educația digitală, competențele digitale.
Dar eu sunt mai mai optimist decât decât spun statisticile.
Într-adevăr, la măsurătoarea făcută pe competență digitală nu stăm foarte bine. Deși știm că nu stăm foarte bine, aplicațiile, ca și cea de recensământ, sunt făcute mai degrabă pentru un utilizator foarte bun de internet. Eu am completat-o, n-am avut o problemă, dar eu nu sunt relevant, lucrez zilnic cu tipu ăsta de aplicații.
Dacă fac o aplicație pentru un public general, trebuie să o testez pentru un public general. Lucru ăsta nu s-a făcut și nu să face, din varii motive. Nu mă întrebați de ce. Pentru că ține de o pregătire din timp a acestor platforme, pentru că ține de a prinde și aceste componente de testare în platforme, să se facă pe bune, nu cu oamenii, cu IT-iștii din companie sau din instituțiile statului.
Deci sunt multe componente, dar repet, cele două ingrediente pe care noi le ignorăm adeseori când vine vorba de servicii publice, inclusiv digitale, sunt cele legate de încredere și de educație digitală.
Atunci rezultă, și aici este marea tragedie și a României, niște mutanți, pentru că sunt niște creaturi ciudate care nu servesc scopului, ci trebuie mai degrabă să capete o formă, să dăm impresia că am făcut decât să facem pe bune.
Pentru că în partea cealaltă, dacă nu am un om pregătit să lucreze cu digital și lumea n-are încredere în acel serviciu, creez niște hibrizi, în care cetățeanul este obligat să completeze online acele formulare, dar fără să știe cum să facă.
Cum am hotărât asta? Ne-am dat seama că toată lumea e pregătită? Că toată lumea știe să completez acel formular? Le-am testat, ne-am dus în satul x și am făcut test cu jumătate din sat și ne-am dat seama că este ce trebuie?
Nu. Am gândit în instituția noastră și compensăm, ca să fie monstrulețul cum trebuie, cu puterea autorității. Adică vin și spun: legea spune că trebuie să faci.
Inițial te ajut să te recenzezi, îți pun la dispoziție o aplicație, dar pe partea cealaltă îți dau cu bâta în cap. În contextul în care am mică încredere în instituții, nu faci decât să o duci și mai jos.
Și atunci tot procesul va fi unul pe care, chiar dacă aș fi fost dornic să-l completez, mă macină lipsa de încredere și am o reacție de tipul: „Nu înțeleg, dacă nu-mi explici foarte clar și mă forțezi cu legea, atunci nu înțeleg”. Și cam asta se întâmplă.
În plus, în jocul ăsta, funcționarii publici au și rolul lor de frână al acestui proces de digitalizare în general. Repet, toate ingredientele astea, dacă noi le ignorăm, n-o să avem un rezultat corect. Ăsta e mesajul.
Digitalizarea administrației publice va duce la pierderea unor locuri de muncă? Cel puțin asta e prejudecata și de aici vine o parte de reticență.
Există această credință, care a fost foarte adânc înfiptă în mintea funcționarilor și când au fost introduse calculatoarele. Dacă luăm calculatoare, vom da afară oameni.
Dimpotrivă. Dacă ne uităm istoric, administrația a crescut, n-a scăzut, de când s-au introdus calculatoarele. Deci, probabil că nu o să se întâmple nici acum.
Ce se întâmplă cu adevărat? Cred că merită o discuție cu cei din administrație, pentru că de obicei sunt ignorați în discuția asta și e păcat.
Tehnologia vine să transforme modalitatea de lucru, inclusiv procesele interne. Într-adevăr, se schimbă. Asta nu înseamnă că oamenii sunt dați afară. Și dau mici exemple.
Dacă eu petrec acum 8 ore ca să procesez, în fața unui ghișeu, 20-30 de oameni, să lucrezi față în față cu ei, cu nervi, asta are un cost direct, adică numărul de ore petrecute acolo. Cât costă omul respectiv care are un salariu.
Deci, cât costă serviciu? Am o instituție care anual face 20.000 de dosare și are un buget de 20.000 lei. Deci costă un leu dosarul.
Dar sunt niște costuri indirecte, despre care nu discutăm și nu le luăm în calcul.
Este vorba de costul sănătății oamenilor care fac lucrul ăsta, care stau, procesează, fac muncă de rutină și ajung obosiți acasă și nu mai fac nimic altceva, și sănătatea lor se duce naibii.
Apoi, nu vorbim de costurile publicului: cât costă să vin acolo, să stau la coadă trei ore și așa mai departe. Astea-s tot costuri, pentru că îl scot din muncă și îl duc să facă lucrul ăsta.
Dacă lucrurile ar fi analizate corect și li s-ar explica din perspectiva asta oamenilor din instituții: „uite, ne costă atât, poate să ne coste atât cu o mică investiție și iată care sunt beneficiile voastre, nervi mai puțin, sănătatea voastră are de câștigat, aveți mai mult timp să faceți niște lucruri, în loc să luați hârtiile de acolo, să vă uitați pe un ecran, în loc să stați de vorbă cu omul respectiv, să luați din când în când niște informații din ecran sau să existe niște tool-uri care doar vă alertează și doar să dați niște clipuri și așa mai departe. Tot oamenii aceia sunt.”
Probabil că doi, trei dintre ei se vor găsi în alte roluri, în care vor strânge, voi arhiva acele email-uri, voi pune la punct alte lucruri.
Eu nu cred că oamenii se pierd, nu cred că oamenii sunt dați afară. Să dai un om afară din administrație este ceva destul destul de complicat. Așa că există o frică, dar este o frică mai degrabă de necunoscut decât de a da oameni afară.
Cumva, eu cred că e un mit și trebuie realmente discutat clar cu cei de acolo, ca să înțeleagă care este acest proces. Și mai un lucru: nu sunt două instituții la fel, nu sunt două servicii la fel, nu sunt două ghișee la fel, deci sunt oamenii diferiți.
Dacă punem o singură umbrelă peste tot și spunem că toți oamenii, de la toate ghișeele, de la toate serviciile din România sunt ticăloși, nervoși, obosiți și nepoliticoși, e nedrept.
Fără îndoială, e adevărat. Eu, cel puțin în ultima vreme, am avut tot mai multe experiențe pozitive în relația cu administrația de stat și chiar am reușit, de exemplu, să transfer actele unei mașini de la un sector la altul din București fără să trec pe la niciun ghișeu.
Uităm un lucru: lumea nu vrea să interacționeze cu statul. Serviciu ideal e ăla la care nu trebuie să apelez. Eu nu vreau să-mi înmatriculez mașina, dar statul mă obligă la niște norme sociale pe care să le urmez. Dacă înțelegem asta, că eu dau din timpul meu ca să-ți rezolv ție, statul, o problemă, pentru că avantajul înmatriculării mașinii este al statului, nu al meu, statul trebuie să își înțeleagă rolul.
Citește și: Marea Scăpare din România
Atunci când tu ceri, trebuie să te comporți ca atare.
Noi, cumva, mental am schimbat acest rol, poate și datorită perioadei comuniste, în care statul era sus și tu trebuia să faci lucrurile astea pentru stat. Este un cadru în care ne-am hotărât să trăim împreună. Dar informațiile sunt în primul rând utile statului, nu nouă.
Atunci, serviciul public pe care ar trebui să îl livrez este mai degrabă invers.
Statul ar trebui să zică: ca eu să administrez mai bine tot ce înseamnă infrastructură rutieră în România, am nevoie ca tu să-ți înmatriculezi mașina. În momentul în care pui așa problema, tot ansamblul de gândire a serviciului respectiv se schimbă.
Dacă se merge pe ideea că cetățeanul este obligat, atunci statul va face o aplicație care nici nu contează cum e, pentru că oricum e o obligație a cetățeanului să completeze lucrul ăla. E bună, nu o înțelege, nu contează, pentru că e obligat să facă lucrul ăla.
În momentul în care schimb relația, vor fi soluții mai bune, venite poate chiar de la oamenii ăia care trăiesc cu teama că vor fi dați afară.
Sunt convins că cei mai buni în a schimba serviciile publice sunt cei care chiar le livrează. Cred că-s primii care vor.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Prima parte a interviului poate fi citită aici: Ce înseamnă digitalizarea statului. Nu mutarea bi… […]
[…] 1.Ce înseamnă digitalizarea statului. Nu mutarea birocrației de la ghișeu în onlineby Răzvan Chiruță, PressHub […]