Când am intrat eu la facultate, la finele anilor 90, am prins încă practicile instituționale instituite înainte de 1989 în materie de acces la literatura de specialitate publicată în străinătate. Așa-numita Bibliotecă mică a Facultății de Filosofie, un fond de carte străină plasat într-o sală relativ mică și prea puțin ospitalieră, dar cu un aer romantic, era încă nefolosită de majoritatea studenților.
Pentru cei mai mulți dintre ei, acel spațiu era rezervat profesorilor, celor care aveau girul de a accesa o literatură necontrolată de cenzura comunistă. Așa era promovat și de bibliotecarii din acea perioadă, care mențineau un program redus la respectiva sală de lectură și care, adeseori, încurajau studenții să rămână în Sala mare, laolaltă cu „populația generală”.
O altă practică care ne limita accesul la fondul de carte era cea a fotocopierii paginilor cerute la seminar chiar de către profesori, pentru a evita dispariția exemplarelor unicat sau „avarierea” lor de hoardele de tineri distrați.
Citește și: Un proiect de țară: copiii care iubesc școala
Acest mod de a proteja „valorile inestimabile” de neglijență și uzura inerentă unui fond public de carte ascundea cu totul altceva, și anume faptul că biblioteca facultății, parte din Biblioteca Centrală Universitară, nu avea un buget propriu pentru achiziția de carte străină, iar majoritatea tomurilor intrate în fondul bibliotecii în anii 90, dar și după aceea, proveneau fie din donații din străinătate, fie din proiectele de cercetare.
Cei care făceau achiziții de carte în proiecte de cercetare erau la fel de speriați de pierderea unor exemplare precum bibliotecarii care ajungeau „să le aibă în gestiune”.
Teama că mâine putea veni cineva în control și să nu găsească o carte de 60 de dolari era recurentă în rândul profesorilor mei în acei ani.
Totul s-a relaxat când biblioteca s-a mutat odată cu facultatea într-un sediu nou și sistemul s-a schimbat radical, trecându-se la accesul deschis la rafturile cu cărți. Cu toate acestea, pe termen lung, problema principală, adică lipsa banilor pentru achizițiile din străinătate, a rămas neclintită.
Această penurie de resurse bibliografice m-a urmărit tot timpul. Chiar și atunci când am ajuns cu o bursă Erasmus în Italia și, timp de cinci luni, am fotocopiat cărți întregi și articole pe care le-am considerat relevante pentru cercetările mele curente și viitoare.
La întoarcerea acasă, când vameșul român m-a văzut cu o cutie uriașă cu „hârtie tipărită”, a crezut că ascund ceva printre foi și mi-a cerut să scot câteva ca să se convingă că nu car nimic ilegal. Această penurie m-a făcut să caut întotdeauna să nu depind de bibliotecile locale, ceea ce este cel puțin utopic, dacă nu chiar nebunesc.
Dar cercetarea românească resimte mult mai acut această lipsă a accesului la resurse decât mine. Dacă te uiți la ce se publică la noi, în limba română sau în limbi străine, îți dai seama că 10% din referințele bibliografice sunt autoreferențiale, 30% reprezintă literatură de specialitate de calitate cel puțin îndoielnică, alte 30 de procente sunt trimiteri la literatura clasică, veche și desuetă, iar restul sunt publicații care nu aduc nimic nou, ci doar interpretează sau povestesc ce au făcut alții.
Bineînțeles că majoritatea celor care publică lucrări însoțite de astfel de bibliografii au carențe în ceea ce privește competențele lor de cercetare, dar nu e numai asta.
Penuria de resurse din anii 1990-2000, de tot felul de resurse, de la cele financiare până la cele umane, este principala cauză pentru precaritatea actului de cercetare pe care ne-o relevă tipul de bibliografie de care făceam vorbire.
În același timp, sistemele eronate de valorizare a muncii de cercetare din ultimii 30 de ani au condus la practici academice și de cercetare totalmente falite, precum plagiatul și autoplagiatul, fabricarea de date și argumentarea săracă.
Cum spunea într-o conversație privată un profesor universitar „evadat” din micimea spațiului academic autohton, cercetarea românească este prea săracă pentru a face performanță, iar lipsa performanței face loc treptat incompetenței crase și practicilor instituționale toxice.
Și, din nefericire, de curând am avut iarăși parte de ele, văzându-le în manifestarea lor cea mai pură la niște conferințe locale, denumite pompos „internaționale”. Sărăcia face ca oamenii să caute scurtături pentru a-și asigura supraviețuirea în mediul academic, cerându-se la conferințe la care tema generală nu are nimic de-a face cu subiectul prezentării lor.
Sărăcia se vede nu numai în faptul că referințele lor sunt aceleași ca acum 10 sau chiar 20 de ani sau că nu au nici un element de noutate în ceea ce propun spre audiere, dar și în lipsa totală a dezbaterii pe marginea celor prezentate.
Cercetarea românească, în ansamblul ei, este prea săracă ca să facă performanță la nivel internațional. Rezultatul îl putem vedea în faptul că universitățile din România nu se regăsesc în locuri onorante din topurile internaționale.
De exemplu, în 2017, o universitate din centrul țării se lăuda că „îşi menţine poziţia printre cele mai bune 5% universităţi ale lumii, conform clasamentelor internaţionale ale universităţilor, de referinţă în mediul academic european şi internaţional”.
Lăsând deoparte limba de lemn din citatul respectiv, realitatea era că instituția în cauză se găsea în intervalul 601-700 în topul Shanghai, adică în partea irelevantă a clasamentului. În 2022, aceeași instituție de învățământ se lăuda că „este și în acest an singura universitate din România inclusă în prestigiosul clasament Shanghai”, doar că acum se află în intervalul 801-900.
Universitățile românești nu oferă cursuri bazate pe cercetările profesorilor și cercetătorilor proprii, care să atragă laudele colegilor lor din alte țări și care să se adauge la portofoliul instituțional, cel măsurat în clasamentele amintite. Nu aduc o valoare adăugată care să atragă studenții și tinerii cercetători aflați încă în formare. Sunt niște fabrici de diplome, de cartoane tipărite frumos, dar fără nici o valoare reală nici pe piața muncii, nici în alt mod.
Vă mai amintiți cum ne lăudam că avem profesioniști în IT? Atât de mulți încât invitam tot felul de companii să se stabilească la noi. Și apoi am descoperit că cei mai buni erau deja de mult timp plecați în străinătate și noi am rămas doar cu practicieni, prea puțin capabili să inoveze la nivelul la care o fac centrele universitare de prestigiu.
Eu mă uit la un lucru simplu: câte hub-uri sau parcuri de transfer tehnologic avem în România? Avem multe pe hârtie. Dintre ele, eu nu știu nici unul care să concureze cu cel de la Grenoble, de exemplu.
Avem încă mulți programatori, e adevărat, (deși insuficienți comparativ cu cererea reală de pe piața muncii!), dar cei mai mulți dintre ei nu fac cercetare și nu inovează, nu îi regăsim în cercetarea fundamentală și în cea aplicativă, ci în dezvoltarea de soluții pe structuri preexistente. Ei nu sunt în startup-urile și spin off-urile din aceste hub-uri și parcuri de transfer tehnologic, ci în companii.
În alt domeniul, în cel al Laserilor, ne-am chinuit să construim un laborator la standarde internaționale și am sfârșit dâmbovițenește, adică înecându-ne cu ego-urile supradimensionate ale unor „mari personalități”.
Aveam conexiunea internațională, aveam parteneriatul, aveam banii, însă ne-am poticnit în șireturile de la ghetele supradimensionate cu care ne-am încăpățânat să ne încălțăm dis de dimineață.
Măgurele, un mic oraș de provincie, ar fi putut deveni o mare platformă de cercetare, inovare, dezvoltare, dar autoritățile locale, UEFISCDI, IFIN-HH și IFA s-au arătat mai degrabă interesate să taie anticipat „pamblica” proiectelor viitoare decât să investească într-un proiect comun de dezvoltare regională sustenabilă.
(Într-o notă comică, IFA a ajuns să lanseze o licitație publică pentru închirierea de spații de birouri în clădirea emblematică a institutului. Cu alte cuvinte, din institut de cercetare s-a transformat în administrator de clădiri. Iar documentul prin care se anunță licitația respectivă este datat 20.12.2022. Noi suntem de-abia pe 20.10.2022.)
În multe domenii, cercetarea românească supraviețuiește la nivel internațional pe seama câtorva oameni cu adevărat performanți și cu puține, foarte puține grupuri de cercetare care se încăpățânează să miște munții în ciuda tuturor provocărilor cu care se confruntă.
Cercetarea fundamentală este în comă profundă, iar cea aplicativă se uită mai degrabă la sponsorizările pe care le primește de la companii decât la fondurile publice. Știm de ani buni că cercetarea este subfinanțată.
Nici măcar cei 1% prevăzuți de lege nu se alocă. Și mă abțin să zic ceva de cei care s-au perindat la conducerea ministerului care are în obiectul său de activitate cercetarea ca nu cumva să stârnesc pasiuni nebune.
Cercetarea românească este săracă din complicitate. Pe de o parte, pentru că nu i s-a acordat niciodată atenția cuvenită, guvernanții tratând-o ca pe un accesoriu de care te poți elibera fără probleme când te confrunți cu crize politice, economice sau sociale.
Privind din cealaltă parte, oamenii din domeniul cercetării nu au reușit niciodată să demonstreze rolul extrem de important pe care îl pot juca în dezvoltarea economică a acestei țări. Iar acum este prea târziu ca să demonstreze ceva, căci incompetența pare a fi nota dominantă.
Am ajuns atât de rău încât am tranzacționat titlurile onorifice ca să fim băgați în seamă de străini, să ne publice și insignifiantele noastre texte, să ne agațe și pe noi prin activitățile lor de cercetare. Eu am tot spus că nu e normal să acordăm titlul de Doctor honoris causa cuiva doar pentru că este un nume mare într-un domeniu sau altul și vrei să te asociezi cu el, dar oare a auzit cineva?
Trebuie să existe o legătură relevantă între universitatea care acordă acel titlu onorific și personalitatea căreia i se acordă; o legătură preexistentă. Cel puțin așa erau gândite inițial aceste titluri.
Această practică a fost exacerbată în ultimii ani. Atât de mult încât am ajuns să avem personaje caricaturale, dar „cu spate politic”, care se fălesc cu titluri onorifice acordate de universități locale, care sunt atât de irelevante la nivel academic și științific încât nu a auzit nimeni de ele.
Ceea ce pare a fi în spatele unor astfel de titluri onorifice nu este valoarea cercetării împricinatului, ci influența politică pe care la un moment dat ar putea să o exercite în favoarea universităților respective. Iar asta denotă un alt fel de sărăcie.
Cercetarea românească este atât de săracă încât nici nu știe cum arată. Ați citit probabil știri despre valoarea salariului mediu în cercetare, conform statisticilor de la INS, dar oare ați putut mapa valoarea salariului mediul în cercetare în funcție de domeniile de specializare?
Și oare o fi vreo diferență între salariul mediu al unui cercetător dintr-un institut de cercetare și cel al unui cadru didactic universitar, care are în fișa postului, pe lângă activitatea academică, și pe cea de cercetare? Oare știm care este „coșul” de resurse la care are acces un cercetător?
De la bugetul individual pentru documentare până la cel pentru participare la conferințe, de la bugetul pentru consumabile și reactivi până la cel pentru publicare în regim deschis? Sau, ca să schimbăm registrul, există undeva, la UEFISCDI, la CNSC, la Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării vreo statistică publică cu institutele și centrele de cercetare și performanța lor din perspectiva numărului de publicații, patente, proiecte de cercetare ș.a.m.d.? Sau cu revistele de specialitate din România și câți din autorii publicați de ele sunt străini și câți români?
Cercetarea românească are nevoie acută de o primenire similară cu mutarea fondului de carte de la Facultatea de Filosofie la începutul anilor 2000. Nu știu de unde poate veni această schimbare majoră și nici în ce mod poate fi ea făcută. (Cei care sunt acum în fruntea ei nu îmi inspiră nici un fel de încredere căci până acum nu au făcut decât să mențină acest status quo putred.)
Știu doar că ea nu trebuie să fie făcută de formă, cu aceiași oameni, fără fonduri și fără o dezbatere serioasă a unor noi moduri de evaluare a performanței în cercetare la nivel individual, la nivel de colectiv de cercetare, de departament/centru de cercetare și, totodată, la nivel instituțional (universitate sau institut de cercetare).
Întrebarea care ar trebui să ne preocupe nu este cine are cojones ca să înceapă acest proces de schimbare, așa cum mi-a replicat un domn nu prea bine intenționat, ci cum putem noi, fiecare dintre noi, să ne facem treaba cât mai profesionist și cu integritate acolo unde suntem, direcționându-i și pe cei din jurul nostru înspre maximum de responsabilitate profesională.
Nu de tătuci și de Feți-frumoși ducem noi lipsă, ci de oameni care țin stindardul eticii profesionale întotdeauna sus. Nici de lozinci și de discursuri, ci de articole științifice scrise cu maximum de competență și bazate pe literatură cu adevărat relevantă și dovezi obținute direct. Nici de maimuțoi care se laudă cu palmaresul lor, ci de proiecte de cercetare avansată care să valideze ipoteze de cercetare și experimente inovatoare, care să fie recunoscute de comunitatea științifică internațională.
(A se observa că nu am scris nimic despre premiile pe care ni le dăm singuri în România, pe la Academia Română sau uniunile și asociațiile de profil, sau despre cum ne ignorăm obsesiv colegii care cunosc succesul profesional peste hotare și îi bârfim pe la colțurile cartierului ori de câte ori avem ocazia.)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
