De ce tac profesorii?

În chestiunea proiectelor de lege ale educației aflate în discuție publică, a prelungirii perioadei de dezbatere publică, profesorii tac, constată ritos ministrul Educației. Deci sunt de acord cu ce se întâmplă: este concluzia ineptă logic.

Dar, dincolo de eroarea de judecată, de ce tac cei mai mulți dintre profesori? Răspunsuri au fost date în zilele din urmă. Cel ubicuu vizează coincidența temporală dintre concediul legal de odihnă al cadrelor didactice, interval dedicat relaxării, în care nu există vreo obligație față de angajator, și perioada în care au fost programate consultările publice privitoare la proiectele de lege ale educației.

Mai jos, câteva dintre posibilele rațiuni ale tăcerii cadrelor didactice din universități.

1. Universitatea este, pentru mulți profesori, un loc în care sunt urmate pasiunile. Unii se dedică științei, alții, didacticii universitare. Fără rest. Pasiunea îi absoarbe cu totul, nefiind dispuși să piardă vreme cu absconse (chiar inutile, căci astfel sunt percepute) chestiuni administrative, legale. Pe alții, apartenența la rețele externe universității (politice, financiare) le acoperă nevoia de socializare, făcând din universitate, adesea, vehicul al unor interese străine acesteia.

Rămânem astfel cu o mare absență: comunitatea universitară, cea care să se regăsească ca într-un tot diversitatea academică. Nu avem o casă, avem doar sedii. O notă aici: pe cât poate fi de profitabilă, individual, urmarea propriei căi ori apartenența la rețelele externe universității, pe atât este de păguboasă neglijarea construirii propriei „case”. Pentru că nu există implicare dincolo de interesul propriu, privim uimiți cum copiii sau nepoții noștri aleg să studieze la universități din străinătate, neîntrebându-ne cum ar fi arătat propriile instituții acum, la trei decenii după 1990, dacă ar fi existat implicare comunitară (comparați oricare alte trei decade succesive din istoria educației superioare în limba română cu ultimele trei decenii, și veți vedea ce rămâne după noi).

Citește și: Legile educației ca vulnerabilitate națională

2. De multe ori, conducerile universităților își mână salariații – persuadându-i în diverse moduri – spre orice altceva decât înțelegerea rostului prezenței lor într-o universitate. Această formatare este evidentă încă din primii ani de activitate ai unui profesor.  Se cer productivitate științifică individuală constant mărită, executarea mai multor demersuri administrative, cronofage (e.g. raportări, diverse situații, alcătuiri de orar), îndeplinirea unor suplimentare obligații didactice. Cum decidenții nu oferă și timp suplimentar pentru cele solicitate (și, de cele mai multe ori, nici măcar alte resurse), este de înțeles că cele comunitare, cele legale nu mai pot fi obiect de interes. Ba dimpotrivă.

3. Chiar dacă le depășim pe cele precedente, suntem dezarmați când vine vorba despre cele legale. Care, în sine, presupun cunoștințe de specialitate. Nu poți cere unui chimist, unui biolog, unui literat (mai ales celui educat într-o vreme în care se preda în școli disciplina „Constituția Republicii Socialiste România”) să observe ierarhia actelor administrative, să distingă între o „procedură de sistem” și o prevedere din lege.

Căci un om de știință știe că nu te poți pronunța decât în privința celor pe care le cunoști. În unele universități – în aproape toate universitățile private – există facultăți de drept, și ne-am aștepta ca de aici să vină lumina. Însă de cele mai multe ori, pâcla din sistemul judiciar autohton nu este altceva decât reflexia mediului formativ (să nu uităm faptul că absolvenții universităților private sunt din ce în ce mai importanți în arhitectura statului român: dintre cei nouă judecători ai Curții Constituționale, doi au fost formați în facultăți de drept ale unor universități private, așa că astăzi sunt tuturor evidente roadele unor decizii luate, în privința învățământului superior din România, cu trei decenii în urmă).

Citește și: Încă o prevedere pentru salvarea plagiatorilor: „eroarea de citare” nu mai e considerată abatere

4. Unii dintre universitari, dintre cei care mai știu câte ceva despre cele legale, consideră că, indiferent cum ar arăta legea, substanțial nimic nu se va schimba. Un exemplu: curent, în universități funcționează o entitate numită „Biroul Executiv al Consiliului de Administrație” (acronim BECA), compus esențial din rector și prorectori, care ia cele mai multe și mai importante decizii la nivel de universitate.

În Legea nr. 1/2001, se precizează că există doar două instanțe care pot lua decizii la nivelul întregii universități: Consiliul de Administrație și Senatul universitar, neamintindu-se ceva despre vreo BECA. Desigur, „BECA„ nu este decât avatarul Biroului Senatului universitar care funcționa, cu puteri supreme (reunind executiv și legislativ) înainte de 2011. Altfel, există zeci de prevederi din Legea nr. 1/2011, în vigoare încă din 2011, care – indiferent de entitatea care are obligația să le aplice – nu au fost niciodată aplicate. Și atunci de ce ar conta o lege nouă dacă cea în vigoare nu este aplicată?

Citește și: Ambiguități și contradicții în legile educației

5. Unii dintre universitari – de obicei cei care au fost afectați dureros de hotărâri ale unor decidenți din universități – ajung să se edifice în cele legale. Observă neregularități, neconformități, ilegalități în universități, și decid că nu mai este vreme de tăcut. Au două soluții: vorbesc în interiorul instituțiilor, ori în afara acestora, încercând o legală rezolvare.

În interior, calea le este de obicei blocată tocmai de cei care ar trebui să lămurească lucrurile: tăcerea administrativă este reacția conducerii atunci când un paralogism nu mai poate servi drept răspuns legal. În exterior, se pot adresa instanțelor, de multe ori cu șansele de succes ale unui impostor care dorește să fie luat drept savant. Se mai poate adresa unui organism special prevăzut în Legea nr. 1/2011: ființează în prezent un „Consiliu de Etică și Management Universitar”, care ar trebui să constate dacă universitățile își asumă responsabilitatea publică, dacă respectă legislația curentă.

Citește și: Marea Scăpare din România

Însă și în cazul acestui Consiliu, principala problemă este respectarea legii: de multe ori nu se oferă un răspuns în intervalul prevăzut de lege (cel mult trei luni de la primirea sesizării), ci atunci când se dorește. Dacă se dorește. Un alt tip de „tăcere administrativă”, așadar. Și dacă tăcerea este răspunsul dat de autorități, de decidenți, ce altceva decât tăcerea ar trebui să învățăm noi?

6. Este cunoscut faptul că reacțiile publice vin, în mediul universitar, preponderent din zona disciplinelor umaniste și sociale. Aceasta, foarte probabil, din pricina unei afinități aparte cu aria universitară. Tot din această zonă vin, atestate de CNATCDU, cele mai multe dintre doctoratele cu probleme de conformare la legislație.

Pe de altă parte, un decident care dorește ‘tăcere’ poate folosi orice aparentă, posibilă vulnerabilitate a celor din subordine pentru a-i controla. In 2021, s-a luat de către ministerul de resort decizia ca fiecare universitate să verifice – încă o dată, la un număr de ani după ce a atestat îndeplinirea tuturor condițiilor legale – conformarea la legislație a doctoratelor conferite.

Aparent, scopul a fost restabilirea încrederii în universitățile autohtone. Numai că aceasta restabilire a încrederii se putea face mult mai simplu (și mai ieftin pentru contribuabil): toate tezele de doctorat ale decidenților din universități să fie accesibile publicului (dacă nu sunt deja) fie prin tipărire, fie prin publicare pe site-ul universității, după un interval rezonabil (un an, să zicem).

Citește și: Când ești în noroi, nu reinventezi roata, ci îți construiești șenile. Despre plagiat

Acest gest ar fi contat mai mult decât oricare verificare coordonată de decidenți, dând indiciu despre virtutea corpului academic. Dar nu s-a procedat astfel (de observat că nici o universitate autohtonă – nici măcar cele care și-au făcut o virtute din a clama principiile – nu a făcut publice tezele de doctorat ale propriilor decidenți, deși acest gest ar oferi distincție în masa universităților locale). S-a urmat calea predilectă a administrației universitare din România. Care este aceasta? Mai mulți angajați: s-a înființat un birou special dedicat acestei operațiuni, cu angajări pe măsură. Mai multe achiziții: tezele de doctorat urmează să fie scanate, deci avem nevoie de aparate special procurate.

Mai mult timp: ministrul Câmpeanu declara deunăzi că universitățile au făcut, într-un an întreg, angajări, restul procedurilor de verificare urmând a se desfășura (sunt în unele cazuri mii de teze de verificat, așa că operațiunea promite să dureze). Cât mai puțină transparență: ministrul Câmpeanu refuză o operațiune simplă de restabilire a încrederii (a se vedea, de pildă, soluția simplă amintită mai sus, care se supune exigenței transparenței) și își pune toată nădejdea într-o operațiune complicată, netransparentă.

Doar rectorul instituției (și cei din cercul, limitat, al puterii executive din fiecare universitate) ar putea cunoaște, în urma exercițiului curent, care este situația respectării normelor de etică în cazul tezelor de doctorat susținute în instituție, alegând să procedeze după interesele proprii. Estimez că aceste verificări nu se vor încheia prea curând. Oricum, nu înainte de proximele alegeri pentru funcțiile de conducere din universități: este păcat să nu folosești această ocazie în scopuri mercantile. Astfel se transformă o proclamată acțiune de recredibilizare a universităților într-un instrument la îndemâna decidenților.

7. A solicita prelungirea perioadei de consultări publice ar însemna a considera că prezentul parcurs de legiferare este unul adecvat. Înseamnă, printre altele, a cunoaște parametrii consultării publice: cine centralizează propunerile, care sunt principiile directoare care vor conduce procesul de selectare a acestora în vederea integrării în proiectul de lege care va fi aprobat de guvern (spre exemplificare, nu este clar cum se va proceda în cazul – prezumat foarte frecvent, căci se spune că ar exista deja vreo 9.000 de propuneri – în care propunerile publicului oferă soluții opuse, contradictorii).

Nu se știe cine va decide ca un text din proiectul de lege, pentru care s-au făcut propuneri de modificare, să rămână neschimbat. Nu s-a știe dacă va exista vreun răspuns trimis celor care au făcut propunerile; dacă nu se vor primi răspunsuri, nu va fi clar dacă aceste propuneri chiar au fost luate în considerare. Și dacă nimic nu poate fi vizibil publicului în această operațiune, de ce ar crede că expedierea unei propuneri de modificare a proiectului de lege ar însemna mai mult decât expedierea unui mesaj la adresa electronic nunepasa@edu.ro?

Desigur, rațiuni pentru tăcere pot fi alte multe: neîncrederea in procesul legislativ autohton (în buna credință a decidenților, chiar și in finalitatea acestui proces: nimeni nu poate garanta ca proiectele de lege vor parcurge toata calea, până în Monitorul Oficial), lipsa confortului care sa acorde tihna cercetării unui proiect de lege, dezgustul provocat de lipsa pudiciției unora dintre inițiatorii proiectelor de lege. Mai sus, am discutat ceea ce îmi pare a fi specific și decisiv in cazul discreției cadrelor didactice universitate.

Despre mine, in chestiune: nu am semnat nici o petiție adresată ministerului, în chestiunea proiectelor de lege puse în discuție publică. Nu am expediat, pe temă, nici o sugestie ministerului. Adică am tăcut. Dar aceasta nu înseamnă că sunt de acord cu poziția ministerului.

De ce am tăcut? Am tăcut din jenă. Pentru că este jenant să constat că proiectul de lege al învățământului superior este masiv o preluare a prevederilor din legislația curentă, în principial din Legea nr. 1/2011, din OUG nr. 75/2005 și din Legea nr. 206/2004. Sunt sigur că au existat colegi care au păstrat tăcerea din aceeași pricină.

Citește și: Adevăr și reconciliere pentru plagiatori

Exista, dacă se dorea onestitate, varianta tehnică a unei republicări a Legii nr. 1/2011, introducându-se sau modificându-se astfel toate cele dorite. În locul onestității, s-a optat pentru tehnica plagiatului, pretinzându-se că avem de-a face cu ceva nou, întemeiat pe axiomele „României educate”, fatalmente diferite de cele ale legislației curente (căci astfel se justifică chiar propunerea unor noi legi: asumarea unor alte principii, a unei alte perspective, cele din proiectul educațional discutat în ultimii șase ani, face necesară legislația nouă).

Dar s-ar putea crede că ‘fundamentalismul moral’ este cu totul nepotrivit aici. Că „integrismul” nu are ce căuta în lumea noastră, fatalmente diversă, fragilă. Există soluții, s-ar putea replica: înlăturarea a ceea ce este, în proiectul de lege al învățământului superior, text preluat din alte surse, păstrându-se astfel partea cu adevărat importantă, cea care derivă din principiile unei „Românii educate”.

Dacă s-ar proceda astfel, cred că am am rămâne cu vreo 20 de pagini din cele 120 ale proiectului de lege publicat pe site-ul ministerului, cu un text deșirat. Nu am folosit vreo platformă de identificare a similitudinilor (comparând proiectul de lege al învățământului superior cu cele trei documente legale amintite), însă îndrăznesc să estimez că cca 90% din textul proiectului de lege este preluat din legislația curentă, în vigoare.

Când citesc o lucrare scrisă, și constat că este afectată de plagiat, nu mai rămâne loc de vreo evaluare. Sau de îmbunătățire. Și nici de cuvinte nu prea rămâne loc.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!