Drama refugiaților din Ucraina, prin ochii voluntarilor: Durerea nu are naţiune. De asta suntem aici

Data:

Ce pot avea în comun elevii, studenţii, medicii, paznicii şi angajaţii unui complex comercial? Simplu, dorinţa de a ajuta şi de a face bine refugiaţilor din Ucraina. Mai bine spus refugiatelor din Ucraina. Majoritatea celor care fug din calea atacurilor armatei ruse sunt femei şi copii. Pentru unii dintre aceşti voluntari, translatorii, ororile războiului din Ucraina sunt greu de uitat. Ei aud poveştile şi dramele unui război absurd chiar de la cele care fug pentru a-şi salva vieţile lor şi pe ale copiilor lor, scrie Agerpres.

Iulian Graur are 19 ani şi este elev în clasa a XII-a la Colegiul Tehnic de Transporturi Iaşi. L-am întâlnit nu la şcoală, ci într-un centru pentru refugiaţi amenajat pe două etaje ale unei clădiri care ar fi trebuit să aibă destinaţia de birouri. Aleargă printre saltelele întinse pe podeaua mochetată şi întreabă fiecare persoană pe care o întâlneşte dacă are nevoie de ajutor.

„Fac voluntariat pentru că fiind din Republica Moldova cunosc limba rusă. Am venit aici să susţin refugiaţii din Ucraina care au dificultate în înţelegerea limbii române. De câteva zile vin aici cu prietenii mei să ajutăm refugiaţii să se înţeleagă cu ieşenii”, ne spune Iulian. Ce înseamnă războiul pentru el? „E trist să vedem aşa ceva în secolul XXI. E şocant nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea”, mărturiseşte tânărul.

Iar de când se află printre refugiaţi a auzit multe poveşti.

„Am auzit foarte multe istorii triste de la foarte multe persoane. O femeie mi-a povestit cum mergea cu nepoţii, unul de 9 ani şi celălalt de 13 ani, cărora le-a spus să îşi pună căştile la urechi pentru a nu auzi bombardamentele din jurul lor. O alta povestea că a fugit degrabă din Odessa lăsând totul în urmă după ce a văzut de la fereastră cum ardea o corabie pe mare. Spunea că s-au speriat atât de tare încât au fugit cu toţii. Am şi eu rude acolo, unchi şi mătuşi. Unii au plecat la Chişinău, alţii mai departe. Am rude care locuiesc gard în gard cu o bază militară. Au spus că stau în bucătărie la masă şi se tot gândesc ce să facă. Au agonisit câte ceva în timpul vieţii. Le e greu acum să lase totul şi să plece. Toţi spun acelaşi lucru, dacă pleacă se vor întoarce acasă, în Ucraina. Foarte mulţi oameni caută să se refugieze aici în România. Caută chirii, hoteluri care să le ofere cazare. Speră ca într-o lună, două, să se normalizeze situaţia şi să se întoarcă acasă. Cine pleacă în Italia, Germania, Anglia, Spania, Franţa, Italia sunt cei care au rude sau au casă ori lucrează careva din familie acolo. Am mai auzit că pleacă acolo şi cer azil politic şi cer şi cetăţenia ţării de adopţie. Acum câteva zile în urmă o femeie plângea că în două zile i-au murit doi fii”, povesteşte Iulian.

Citește și: Armata ucraineană: Rusia se pregătește pentru asaltul asupra Kievului

Mihaela Donciu este un medic nefrolog pe care l-am întâlnit în acelaşi centru de refugiaţi. Merge pe la fiecare dintre ei, le vorbeşte cu blândeţe.

„Am venit ca orice altă persoană de aici să ajutăm. Avem un grup de prieteni, colegi de facultate, de medici, şi am decis să venim prin rotaţie să ajutăm. Am primit şi apeluri de la ucrainenii aflaţi în drum spre România. Ne-au sunat să ne spună că au nevoie de dializă. Ne-am pregătit să îi primim într-un centru de dializă, numai că ne-au sunat să ne anunţe că au oprit să facă dializă undeva la intrarea în ţară, la Suceava sau Rădăuţi. Acum am primit un apel că este o femeie bolnavă care necesită dializă, dar că abia tranzitează Republica Moldova. Suntem pregătiţi să o primim. Le-am spus că dializa este o urgenţă medicală şi poate la trecerea frontierei se formează un culoar special”, spune dr. Donciu.

În timp ce vorbesc cu medicul îl observ pe Constantin, Constantin Olaru. El este şeful serviciului privat de situaţii de urgenţă al complexului eGROS, un complex cu standuri comerciale ai căror patroni au investit în modernizarea imobilului alăturat pentru a-l transforma în clădire de birouri. Din cauza situaţiei din Ucraina, chiar înainte de inaugurare, clădirea şi-a schimbat destinaţia în centru de refugiaţi.

„Eu sunt angajat al complexului. Administratorul, acţionarii aveau în plan să închirieze clădirea pentru birouri. Nu au mai închiriat. Au spus că dacă tot este situaţia aceasta atunci mai bine să îi ajutăm pe refugiaţi decât să ne fie bine nouă, iar alţii să nu aibă pe unde să doarmă. Şi atunci ne-am angajat toţi angajaţii, în primă fază am început să dotăm cu ceea ce am găsit. Adică numai 22 de paturi şi 22 de saltele. În 2-3 oameni nu se pot face prea multe. Am ţinut piept 5 zile. Veneau şi vin oameni non stop. Oamenii s-au vorbit pe grupurile de socializare şi au venit în ajutorul nostru cu alimente, saltele, tot ce e nevoie”, afirmă Constantin Olaru.

Citește și: VIDEO Căsătorie pe front, în Ucraina. Mirele și mireasa au purtat uniforme militare

În două zile au primit o donaţie de saltele. Chiar în momentul în care vorbeam în faţa clădirii se aflau trei camioane: două cu saltele, unul cu fructe, alimente, apă. În tot acest timp Constantin Olaru ne răspunde amabil la întrebări şi oferă indicaţii voluntarilor mobilizaţi pe Facebook pentru a ajuta la mutarea saltelelor din camioane în clădire.

„Mă scuzaţi! Tocmai au venit de la Bucureşti. Au fost cumpărate şi aduse aici. Trebuie să le arăt unde să le pună. Dacă nu, muncim de două ori, ne epuizăm forţele, resursele. Ne-au fost donate 100 de saltele, deunăzi am mai primit 50 de la o altă firmă, firmele de profil au trimis paturi pliante, saltele. La un moment dat aveam 140 de paturi şi 186 de cazaţi. I-am înghesuit cumva. Erau familii cu mulţi copii… Într-o seară am avut 65 de copii. Ca să facă loc au dormit şi şase persoane pe trei saltele de o persoană. Am primit telefon din vamă pentru a mi se spune: ‘ai grijă că vine o femeie cu doi copii, dintre care unul are 5 zile’. ‘Cred că ai greşit’, i-am răspuns. Ce era să facem? A trebuit să ne mobilizăm. Nu e greu să faci voluntariat. Trebuie să fii sănătos şi să-ţi placă să fii om. Am colegi care au lucrat în tura de noapte, s-au dus până acasă, au mâncat, s-au schimbat şi în două-trei ore au venit înapoi pentru a face voluntariat. Dar ei diseară intră în tură din nou. Nu e problemă, rezistăm. Până acum s-a lucrat doar cu agenţii de securitate şi pompierii angajaţi în acest centru, care erau din tura de noapte. După ce s-a aflat că aici am deschis centru pentru refugiaţi am început să primim telefoane din minut în minut pentru a ne întreba dacă mai avem locuri libere. După ce am primit paturile şi saltelele a început să fie mai bine. Acum avem 260 de paturi şi 30 de saltele care sunt amenajate pe două etaje. Dacă e nevoie mai restrângem spaţiul şi mai facem loc altor refugiaţi”, mai spune Constantin Olaru.

Printre saltelele descărcate din camioane şi înghesuite în lifturile clădirii se strecoară şi o femeie trecută de 60 de ani. Se uită puţin descumpănită în jur, după care îi întreabă pe cei de acolo dacă au nevoie de ajutor. Ţine în mână o sacoşă mare de rafie plină doldora cu de-ale gurii, cum spune ea. Este Elena Berzuc, o pensionară care la 65 de ani a venit să ajute, dar nu cu mâna goală. A adus şi alimente, câteva pături şi papuci abia cumpărate din unul dintre standurile din complexul comercial de alături. O întreb ce pensie are. Nu vrea să îmi răspundă, dă din mână şi o năpădesc lacrimile.

„Am fi venit cu tot sufletul să îi ajut. Am adus şi eu ce am putut de acasă. Ce am putut să cumpăr ca să se încălzească cu ceva. Nu poţi să stai în casă de durerea oamenilor. Să îi încălzim. Cum să îi încălzim? Cum să îi ajutăm? Îmi este milă de ei până la Dumnezeu şi-napoi. Sunt femei, copii, pe care nu ştim cum să îi adăpostim mai bine sau cum să le curmăm suferinţa. Nu pot exprima în cuvinte durerea pe care o am în suflet. Oameni suntem şi noi aşa cum sunt şi ei. Doamne fereşte, Doamne fereşte pe toată lumea! Vă spun sincer, nu-mi trebuie nimic. Vine primăvara, nu-ţi mai arde de nicio aniversare, de nicio onomastică, nimic nu mai pot primi cu bucurie în suflet când văd nenorocirea asta. Şi mâncarea … când ştii că tu mănânci, că ai un loc călduţ, un pat şi o pernă pe care să-ţi aşezi capul …. Mă aşez la loc călduţ şi mă întreb: ‘Doamne, dar oamenii ăia, copiii care sunt aşa de mici, copiii ce fac ei pe vremea asta, pe frigul ăsta?’ Să sperăm că va fi bine. Va fi bine pentru toată lumea. Cu toţii suntem oameni”, spune cu lacrimi în ochi tanti Lenuţa.

Citește și: Consiliul Mondial al Bisericilor, către patriarhul Kiril al Moscovei: Ridicați-vă vocea astfel ca să războiul să poată fi oprit!

În Punctul de Trecere a Frontierei Sculeni – aceeaşi implicare, aceleaşi emoţii. Acolo întâlnim trei studenţi. Unul dintre ei e Ivan Ioniţă, student la Politehnica din Iaşi. Este din Făleşti, Republica Moldova, cunoscător şi de rusă şi ucraineană. A venit să ajute voluntar refugiaţii şi totodată să ofere traducere atunci când este nevoie. Deocamdată ajută alături de prietenii săi la descărcat donaţiile trimise de ieşeni.

„Sunt dintr-o familie mixtă moldo-ucraineană şi vreau să ajut cât mai multe persoane. Tata e din Cernăuţi. Acolo am învăţat cât eram mic, după care eu am venit aici, la Iaşi, la studii. E foarte multă lume care are nevoie de ajutor, de adăpost, de hrană, de alimente pentru copilaşi mici, pentru bebeluşi. Sunt foarte mulţi oameni speriaţi din cauza războiului… Părinţii mei au rămas acolo, în Cernăuţi. Mi-au spus să nu îmi fac griji pentru ei, să învăţăm, că restul nu mai contează. Avem şi noi o casă destul de mare în Cernăuţi. Părinţii sunt speriaţi, dar nu vor să lase casa fiindcă au muncit foarte mult pentru ea. În caz de ceva vor trebui să o abandoneze şi să fugă de acolo”, afirmă Vania.

Are lângă el încă doi prieteni, ambii studenţi la Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Pentru Vladislav Turcu e pentru a patra zi consecutiv când stă de seara până dimineaţa în vamă pentru a ajuta refugiaţii.

„Stăm cât de mult putem. Dormim foarte puţin. Dimineaţa dormim o oră-două, după care mergem şi la cursuri. Ne ajută colegii şi profesorii să nu pierdem din materia de curs”, recunoaşte Vlad.

Şi pentru Andrei Şobi, colegul său de grupă, e tot a patra zi de stat în Vama Sculeni.

„E nevoie de traducători. Pe cât este posibil ajutăm cu hrană, cu apă, cu mâncare pentru copii. Durerea nu are naţiune. De asta suntem aici. Este greu să faci voluntariat pentru că este frig afară. Este momentul emoţional. Vezi oameni, femei, copii care fug de bombardamente, de război. Am văzut mai mulţi oameni care s-au mobilizat şi au venit aici să ajute. M-am gândit că ar trebui să ajutăm pe cei care au nevoie. Asta ne uneşte: dorinţa de a ajuta, de a face bine”, mărturiseşte Andrei.

Citește și: VIDEO Ucrainienii din orașele ocupate protestează în stradă și înfruntă soldații ruși: „Cum cred ei că pot stăpâni țara asta?”

Ioan Vieru e student la Agronomie, la Universitatea pentru Ştiinţele Vieţii din Iaşi: „E foarte greu să vezi oameni care suferă. E greu emoţional şi fizic. Nu poţi sta deoparte să nu ajuţi”, admite el.

Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa” din Iaşi a decis să transforme unul dintre căminele studenţeşti în centru pentru refugiaţi. Aici am găsit-o pe Mihaela Lungu, studentă în anul III la Medicină Dentară. E activă pe grupurile de susţinere a refugiaţilor. E din Bălţi, Republica Moldova. Împreună cu alte colege şi prietene oferă la rândul lor traducere în limba rusă. Pe faţa ei se observă oboseala.

„Aici sunt multe femei, copii mai mari sau mai mici, care au nevoie de ajutorul nostru, de susţinerea noastră. Avem nevoie de voluntari care să ajute cu traducerea. Nu am dormit de 50 de ore. Ultima sosită este o femeie cu două fete. Una dintre ele e studentă, cealaltă e elevă. Ambele vor să îşi continue studiile aici, în România. Mama vrea să caute un serviciu şi o chirie undeva în oraş. Vor să se stabilească aici până se termină războiul. Nu pot să dorm când ştiu că nu au rezolvată situaţia. Au nevoie mare şi de psiholog. Au rămas cu traumatisme din cauza bombardamentelor ruşilor. Au trebuit să părăsească tot şi să fugă pentru a-şi salva vieţile”, ne spune Mihaela Lungu.

Din dorinţa de a-i ajuta pe cei care fug din calea războiului din Ucraina ieşenii se oferă voluntar să găzduiască refugiaţii. Mulţi dintre aceşti refugiaţi doar tranzitează Iaşiul pentru câteva ore sau câteva zile spre ţări din vestul Europei. Doar câţiva aleg să şi rămână aici. Şi pentru unii şi pentru alţii e nevoie de susţinerea autorităţilor locale, dar şi a societăţii civile. Fiecare ajută cum poate, cazare, mâncare, alimente, haine, jucării pentru copii, transport, informaţii. Sunt însă şi voluntari, cei mai mulţi elevi şi studenţi din Republica Moldova, care oferă traducere din limba rusă în română pentru că majoritatea refugiaţilor nu cunosc decât limba ucraineană.

Dincolo de mobilizarea societăţii civile, a organizaţiilor neguvernamentale, la nivelul judeţului Iaşi funcţionează un centru integrat dedicat sprijinirii refugiaţilor din Ucraina. Aici sunt centralizate toate ofertele de cazare şi tot de la nivelul acestui centru se distribuie cazări pentru refugiaţi şi se actualizează permanent lista cu locurile disponibile în judeţ.

Totodată, de la acest centru se pot obţine şi alte informaţii utile cetăţenilor ucraineni care se află în judeţul Iaşi precum: unde se pot adresa în caz de probleme medicale sau în cazul în care au nevoie de ajutorul unor instituţii, ce reguli trebuie respectate în locurile de cazare sau în taberele pentru refugiaţi. Centrul judeţean oferă inclusiv informaţii tuturor persoanele care doresc să vină în ajutorul refugiaţilor cu bunuri sau servicii.

Citește și: VIDEO Sting, mesaj de solidaritate cu Ucraina și piesa „Russians”, „o pledoarie pentru umanitatea noastră comună”

PressHUB
PressHUB
Cea mai răspândită rețea de presă din România!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul

Știri de astăzi

Mai multe articole similare
Related