În ultimele săptămâni, președintele francez Emmanuel Macron a agitat scena politică înternațională vorbind despre necesitatea unor garanții de securitate pentru Rusia. Dar ca să înțelegem rădăcinile unei asemenea atitudini și declarații, ar fi interesnt să vedem care este trecutul relațiilor franco–ruse.
După războiul din 1870-1871, elitele franceze și–au dat seama că pentru a înfrânge Germania, aveau nevoie de un aliat puternic. Germanii au ajuns și ei la aceeași concluzie și au făcut tot ce au putut pentru a izola diplomatic Franța.
Momentul favorabil s–a ivit după 1890, când kaiserul Wilhelm al II–lea l–a demis pe cancelarul Otto von Bismarck, iar în 1892 nu a mai vrut să prelungească Tratatul de Reasigurare cu Rusia. Rusia era astfel la fel de izolată ca și Franța. Drept urmare, în 1894 a fost semnată alianța între cele două state.
Au mai fost doi factori care au facilitat acest lucru. Băncile germane refuzau să acorde fonduri Rusiei, gol ce a fost umplut de băncile franceze. Pe de altă parte, papa Leon al XII–lea a lucrat în acest sens, datorită anti-catolicismului promovat de Germania. Alianța a fost ținută secretă până în 1897. Principala ei prevedere era întrajutorarea între cei doi semnatari dacă unul din ei era atacat de Germania.
După incidentul de la Fashoda din 1898, a fost desemnată ca potențial rival și Marea Britanie, lângă Germania. Dacă britanicii i–ar fi atacat de francezi, rușii ar fi trebuit să atace și să ocupe India. În acest scop, băncile franceze au finanțat construirea căii ferate Orenburg–Tașkent și a Transsiberianului.
După 1917, Franța a făcut parte din tabăra anti–bolșevică. Începând de la sfârșitul anilor 30 și până în anii 60, Partidul Comunist Francez a fost puternic. Totuși, nu trebuie să uităm că din punct de vedere istoric Franța este patria stângii, pe când Anglia este patria parlamentarismului și a liberalismului. Comuniștii francezi, la fel ca și Charles de Gaulle, erau foarte anti–americani.
Trupele franceze în perioada 1940–1944 au fost echipate în cea mai mare parte de SUA, fiind alcătuite în mare măsură din trupe coloniale, cu soldați arabi și negri. Destui francezi au colaborat cu germanii, iar regimul de la Vichy a trimis evrei în lagăre. Trebuiesc menționate și milițiile colaboraționiste ale lui Francois Doriot și faptul că ultimele trupe Waffen SS care au capitulat în Berlin, în mai 1945, au fost cele din Divizia 33 Charlemagne, formată din francezi.
Relațiile sovieto–franceze s–au îmbunătățit în 1958, după revenirea la putere a lui Charles de Gaulle. Acesta nu avea încredere în americani, datorită mai ales atitudinii acestora față de el în timpul războiului. Dorea să fie un arbitru între americani și sovietici. Tot atunci, deși Franța nu a ieșit formal din NATO, participarea ei la acțiunile comune ale alianței a fost minimă.
Ulterior, relațiile s–au inrăutățit după invazia Cehoslovaciei din 1968, și au rămas la un nivel scăzut până în ultimii ani. Tot în 1968 și stânga franceză împreună cu cea europeană s–au distanțat de URSS. După destrămarea URSS, relațiile Franța–Rusia au rămas la nivelul la care au ajuns în 1968.
Citește și: Și totuși există progres în România
În timpul războiului ruso–georgian, din 2008, Franța nu a insistat prea mult în ceea ce privește integritatea teritorială a Georgiei și nici când Rusia nu a respectat planul de pace negociat de președintele francez Nicolas Sarkozy. Un alt moment tensionat a fost intenția de a vinde Rusiei nave amfibii din Clasa Mistral. Contractul a fost semnat în 2010. În urma amplelor proteste diplomatice, în 2015 s–a renunțat la proiect, iar navele au fost vândute Egiptului. Să ne gândim ce s–ar fi întâmplat dacă Rusia le–ar fi avut acum.
Dintre personalitățile politice de prim rang care susțin Rusia sunt foștii candidați la președinție Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon. Există și curentul opus, al atlantiștilor și liberalilor, prezenți în Ministerul de Externe, în mass–media și în institutele de cercetare (think tank).
Aceștia critică mai ales bigotismul și extremismul Bisericii Ortodoxe Ruse, represiunea împotriva opoziției politice, precum și persecuția împotriva activiștilor pentru drepturile omului. În opinia lor, Rusia este împotriva secularismului și a modernității, iar viața politică rusă combină autoritarismul țarist cu cel comunist.
Tendințele președintelui francez Emmanuel Macron de a reînnoi alianța din secolul al 19-lea au devenit evidente în ultimele luni. Asta mai ales datorită ambiției lui de a fi considerat un discipol al lui Charles de Gaulle, mai ales în rolul de intermediar între SUA și Rusia, concomitent cu rolul de hegemon al Europei. Probabil vrea să fie și Napoleon, nu numai De Gaulle.
Din punctul de vedere al unor state europene, Franța a greșit din două puncte de vedere în ceea ce privește gestionarea conflictului izbucnit în februarie 2022. În primul rând, a subestimat gradul de implicare al Statelor Unite în asigurarea securității europene.
În al doilea rând, Franța a acționat timid față de Rusia. Franța este deranjată de implicarea Rusiei pe continentul african, în fostele colonii franceze. Anul acesta, și–a mărit foarte mult prezența militară în România, Lituania și Estonia. Pe lângă aceasta, a furnizat și armament Ucrainei.
Franța insistă foarte mult pe ideea autonomiei strategice europene. Dar este greu să convingi de această idee Polonia și statele foste comuniste, când Franța și Germania au avut o atitudine duplicitară în relația cu Rusia. SUA și Marea Britanie au fost statele care au avut o atitudine fermă și constantă față de conflictul ruso–ucrainean.
Declarația lui Macron a fost contrazisă de șeful diplomației europene, Josep Borrell. Acesta a subliniat că „ieșirea din război va trebui să se facă în conformitate cu legalitatea internațională”, ceea ce implică plata de despăgubiri de către Moscova, judecarea crimelor de război, retragerea trupelor și „garanții de securitate pentru Ucraina”.
Ceea ce scapă din vedere președintele francez și alți politicieni francezi este că Franța a fost detronată din poziția de mare putere după 1945, la fel ca și Marea Britanie. Numai că Franța nu a fost invitată la Conferința de la Ialta, ceea ce era un semn al declinului.
Ulterior, Charles de Gaulle a mers pe ideea independenței strategice a Franței. Tot lui i se datorează și folosirea pe scară largă a energiei nucleare în scopuri civile, ceea ce a asigurat un mare grad de independență energetică, precum și crearea unor forțe armate puternice. În prezent, Franța este singurul stat membru al Uniunii Europene care deține arma atomică.
Tot după 1945, Franța și–a pierdiut în România rolul de model principal. Cei care sperau să scape de jugul comunist îi vedeau pe americani ca salvatori. Vizita în România a lui Charles de Gaulle, în 1968, a înviorat oarecum relațiile bilaterale.
După 1989, România au continuat să privească Statele Unite ca pe principalul aliat, la fel ca multe alte state foste comuniste. Asta nu prea înțelege domnul Macron. Nu are motive să fie pro–rus, pentru că Franța nu depinde energetic de Rusia, iar el este la al doilea mandat de președinte.
Dar mai există și alte aspecte pe care ar trebui să le știe președintele francez. Putin nu a avut mereu ceva împotriva NATO. A privit cu mare simpatie un acord consistent din partea alianței la summitul de la Roma din 2002, bazat pe cooperare și schimb de informații. Problemele pe care le are Rusia cu NATO sunt din vina ei, datorită comportamentului medieval, agresiv și intolerant.
Acest comportament a determinat noi cereri de aderare, Suedia și Finlanda fiind cele mai recente. Finlanda a fost parte a imperiului țarist până în 1918 și a luptat împotriva URSS între 1939 și 1944. Iar Suedia, în perioada Războiului Rece, s–a confruntat cu destule încălcări ale mării teritoriale și ale spațiului aerian din partea sovieticilor.
Controlul armelor ar trebui întărit, mai ales din cauza noilor arme dezvoltate de ruși. Iar garanțiile de securitate trebuie să fie o parte esențială a oricărui acord postbelic. Cel mai mult are nevoie de aceste garanții Ucraina, doarece ea a fost atacată.
Mai avem în acest context și amenințarea din partea Chinei. Pe lângă numeroasele tensiuni și incidente de graniță din perioada comunistă, chiar și in prezent conducerea rusă își menține infatuarea față de vecinul de la sud.
Dată fiind această panoramă, Franța ar putea fi factorul principal al securității continentului. Ca avantaje putem menționa o perspectivă globală, relații bune cu Statele Unite, apartenența la toate organizațiile internaționale importante (UE, G7, Consiliul de Securitate al ONU) și o mare putere militară. Germania, are o cultură de securitate autosuficientă și superficială, iar Marea Britanie este într–o situație dificilă datorită Brexit-ului.
Dar este necesar un grad mai mare de realism. Probabil din acest motiv, Franța a dat înapoi oarecum, spunând că declarațiile președintelui au fost scoase din context. Președintele francez ar trebui să lase visele de a-i copia pe liderii istorici ai Franței și anti–americanismul pueril.
Citește și: Eșecul Schengen. Când norocul românesc nu mai ține loc de competență
Imitația rareori dă rezultate bune. Adoptă în schimb puțin din infatuarea imperială a Rusiei, crezând că poate reînvia Imperiul Francez. Nu poți da timpul înapoi, cum cred Austria, Ungaria și Turcia, care visează să își refacă imperiile.
În loc să intre cu adevărat în istorie, Emanuel Macron o ia pe urmele lui Donald Trump, atât în ceea ce privește atitudinea față de Rusia, cât și fuga după spectacol ieftin.
„Anglia este un imperiu, Germania, o ţară, un neam, Franţa este o persoană.” – Jules Michelet
„Între francezi şi Dumnezeu se interpune şiretenia.” – Emil Cioran
„Prefer să am în faţă o divizie germană decât o divizie franceză în spate.” – George S. Patton
„Istoria Franţei a fost un lung despotism temperat de epigrame.” – Thomas Carlyle
„Se spune de mult că marea deosebire dintre francezi şi englezi este aceea că englezii sunt inteligenţi, iar francezii sunt intelectuali.” – Kenneth Baker
