Statul lor

Data:

Statul român actual își moștenește forma de organizare de la statul comunist.

Chiar dacă s-a născut și a funcționat după anumite coordonate moderne începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, într-o forma mai organizată, între cele două războaie mondiale, filosofia statală este cea concepută și aplicată de regimul comunist de inspirație sovietică: un stat aflat deasupra societății, un stat rezervat unei minorități conducătoare și privilegiate, căreia ceilalți membri ai societății trebuie să i se supună fără crâcnire și la care accesul se face doar respectând anumite consemne: contraservicii, discreție, loialitate față de superior și dispreț față de inferior etc.

După câteva ezitări în anii 1990, democratizarea societății și, foarte parțial, a statului român s-a însoțit îndeaproape de o consolidare (inclusiv legislativă) a lui, în sensul unei opacizări crescânde și a unei îngroșări a frontierei care separă membrii castei statale de restul societății.

Democratizarea statului a însemnat deschiderea funcțiilor și privilegiilor înspre un număr mai mare de persoane, provenind din mai multe partide-stat decât partidul-unic-stat.

Statul român de inspirație comunistă a înțeles foarte devreme că o democratizare necontrolată a instituțiilor sale poate să devină o amenințare pentru minoritatea privilegiată, așa încât a dublat procedurile democratice cu proceduri nedemocratice și a creat un număr crescând de instituții retrase din circuitul controlului democratic sau supuse lui într-un mod formal și inofensiv.

Citește și: Judecătoarea Ramona Grațiela Milu: „Mi-e frică de unanimități, mi-e frică de candidatul unic”

Pe zi ce trece, de ani mulți încoace, căpătăm dovezi ale acestei opacități care înconjoară un număr tot mai mare de instituții, în ciuda existenței unor legi care le obligă la transparență.

Într-o epocă zisă a transparenței, o mare parte din inteligența și imaginația celor mai puternici oameni din societate este folosită pentru a ascunde publicului larg informații despre componența, funcționarea sau bugetul instituțiilor din care fac parte sau pe care le protejează.

Astăzi, toate serviciile secrete sunt mai secrete ca niciodată, iar ultimul pachet de legi propuse chiar de ele însele contribuie la îndepărtarea și mai fermă a lor de controlul public și de societate.

Biserica Ortodoxă Română își face un titlu de glorie din a refuza informațiile de interes public și de a-și revendica statutul de instituție privată de interes public (cu accent deci pe „privată”).

Din când în când auzim de apartenența unor oameni importanți sau pretins importanți din această țară la diferite loje masonice, a căror putere în societate nu pare neglijabilă, prin capacitatea lor de a influența decizii politice și politici publice.

Știm de existența unei Academii de științe ale securității care regrupează un grup de oameni cu funcții majore în stat, știm că primește bani mulți de la buget, dar nu știm cu ce se ocupă, nu știm cum funcționează și nu știm ce rezultate produce. Mai există și alte academii și universități care fac eforturi disperate să ascundă de ochii publicului tot ce se întâmplă în spatele pereților lor.

Iar de aici în jos puteți lua oricâte alte exemple: de la ministere și agenții naționale, administrații centrale și locale, statul român prin reprezentanții lui este cât se poate de ostil unei relații nemijlocite, de egalitate cu cetățenii sau de servire a interesului acestora. Și la toate nivelurile sale, de la portarul unei primării până la numirea unui ministru, ceea ce contează în primul rând este diferența de putere – oricât de mică, doar vizibilă să fie – dintre angajatul la stat și omul de rând.

Iar modalitățile de ocupare a posturilor, criteriile după care oamenii sunt selectați să facă parte din casta aleasă a statului rămân pe veci inaccesibile muritorilor de rând. De unde fascinația permanentă și dorința ascunsă de a pătrunde în elita funcționarilor de stat bine plătiți și, mai ales, bine protejați de lege și de cutumă.

Fraudarea sau simularea concursurilor pentru posturi este regula și ea transmite mai mult decât o încălcare a legii: ea transmite că intrarea în „elita” funcționarilor se face după criterii informale, știute doar de o minoritate.

Citește și: Documente de audit PNRR: 8 jaloane din cele 21 aferente anului trecut, încă nefinalizate, deși cererea de plată a fost transmisă Comisiei Europene

Că participarea la un concurs e mai degrabă un ritual sub forma unui jurământ de credință decât ceea ce formal și inutil numim „evaluare a competențelor”.

Un stat opac și „solidar” în structurile lui nu are nevoie de funcționari performanți și critici sau plini de idei care să-l pună în discuție, care să-i schimbe viteza sau eficiența, ci de soldăței care pășesc exact în același ritm cu toți ceilalți soldăței și asta la comanda superiorului.

Doar printr-o astfel de loialitate, eliberată de orice fel de alte considerente (principii, valori, performanțe, serviciu public) se poate rezista și avansa în sistem.

O anumită parte a puterii a inventat la un moment dat expresia de „stat paralel”, prin care a vrut să descrie o altă parte a puterii pe care nu reușise să o supună. Dar și o parte și cealaltă funcționează după exact aceleași reguli, la aceeași distanță și cu același dispreț față de societate.

Senzația permanentă pe care o mărturisesc simplii cetățeni este că da, statul este paralel cu ei și că el lucrează în primul rând pentru propria-i supraviețuire și, abia apoi și după ce acest criteriu este satisfăcut, după ce reprezentanții lui sunt protejați, poate să interacționeze cu omul de rând, să-l ajute sau să-i explice de ce nu-l poate ajuta.

Citește și: Cum au reușit să înceapă o nouă viață 150 de fete traficate și abuzate

Statul român continuă să rămână „statul lor”, indiferent cine și cât de numeroșii sunt cei care-l compun. Principiul său fundamental este puterea opacă, discreționară și cât mai puțin supusă incertitudinilor produse de vreun control public.

Amintiți-vă doar de Colectiv și 10 August, două momente în care statul a părut o clipă expus și fragil, divizat între cei care provoacă sau participă la violențe și ucideri și cei care iau partea victimelor.

A fost însă doar o clipă, căci diversele facțiuni s-au regrupat și s-au solidarizat repede de partea puterii, nu a cetățenilor, refăcând unitatea impenetrabilă a „statului lor”.

__________________________________

Urmăriți PressHUB și pe Google News

Ciprian Mihali
Ciprian Mihali
Ciprian Mihali a predat vreme de două decenii filosofia contemporană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este doctor în filosofie al Universităților din Cluj și din Strasbourg. Între 2012 și 2016 a fost ambasador al României în Senegal și în alte șapte state din Africa de Vest. Din 2016 până în 2020 a lucrat în domeniul cooperării internaționale la Bruxelles. Ciprian Mihali este membru al partidului Reper.

2 COMENTARII

  1. Acest Eduard Hellvig se arata a fi un personaj total grotesc, lipsit total de legatura cu realitatea, unul care se crede inteligent, dar de fapt nu este, pentru ca dinsul doar se crede asa.
    In orice caz, discursul sau elucubrant – bazat pe un limbaj de lemn, lacuit insa cu mai multe straturi aplicate cu limba – ne explica practic, cu puterea exemplului, ce inseamna „securismul”, si asta fara ca autorul sa fi vrut acest lucru. Personajul transpira securism, natural si abundent, chiar atit de natural, incit nu isi da seama ca mai trebuie sa se spele, din cind in cind.
    Discursul sau, astfel, in loc de a explica ce este securismul (nu ca noi, populimea, am fi avut nevoie de aceasta informatie), ne arata indirect, prin modul cum este gindit, formulat, si adresat, ne facem sa intelegem si mai bine ceea ce inseamna, de fapt, „securismul”: debitarea de minciuni, periate, in avantajul personal si cel de grup (infractional), si actionarea in baza acestor minciuni, care, aplicate la nivel de stat, devin scandaloase fraude, atit intelectuale, cit si fizice, si chiar si psihice.
    Asadar, acest limbric securist, prin discursul sau, in care ne ia pe toti de prosti, ne dovedeste, in fapt, ca dinsul nu este decit un imens sociopat, dar functional, care, prin ironia si tragedia sortii, a ajuns exact in locul in care nu trebuia sa fie cineva ca dinsul. Din pacate, face o echipa „buna” cu celalalt sociopat, care a ajuns presedintele Romaniei, facindu-ne astfel pe toti sa ne ducem traiul intr-o tara condusa de sociopati, prin institutii sociopate.
    Intrebarea este: cit timp vor mai reusi oamenii normali, care nu sint sociopati, si care au ramas in tara, sa traiasca, sa isi duca veacul, in acest univers kafkian?!

  2. Îmi pare nespus de rău să o spun, dar, prin votul dat în Parlament tupeistei PSD-candidat la ICR Londra v-ați aliniat în armata soldățeilor PNL. Deh, așa era conjunctura PSD-PNL-UDMR. N’așa? Oh, Dumnezeule!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Distribuie articolul: