Am fost întotdeauna atras de poveștile celor cu experiențe de viață diferite de a mea. Iar New York este locul unde le auzi la fiecare colț de stradă. Doar suntem Arca lui Noe. Venim din toate colțurile lumii.
În timpul unui antrenament de înot a lui Sandy, băiatul meu cel mic, am pălăvrăgit cu un tată, care știam că este din Marea Britanie și lucrează în IT. Mi-a povestit că de când avea șapte ani, tatăl lui l-a dus peste tot în lume, nu doar în Europa, Japonia și China, „the usual places”, dar și în Nigeria, Ghana, Zambia, Tunisia, Africa de Sud etc.
Era la curent cu populația Igbo, Biafra și toate cele pe care eu le citisem recent din cărțile recomandate de doctorandul meu nigerian. Mi-a spus să citesc neapărat și ce a scris Jamaica Kincaid. Acasă, după un pic de research, am aflat că dânsa predă la Harvard și că scrie despre viața în Caraibe. Am zis să încep cu romanul „A small place”, despre copilăria ei în Antigua.
Citește și: PressHub – refugiu și ecou pentru presa locală independentă
Nu mult după asta, la un concurs de înot – se pare că înotul îi face pe părinți să fie guralivi – tipul de lângă mine în tribună, și pe care l-am întâlnit atunci pentru prima dată, mi-a spus că primul lui job a fost la compania lui John Farber, originar din Timișoara.
După un scurt „googling” am aflat că: „Founded in 1950 as a one-person trading activity in New York City, ICC’s origins reach back to Central Europe during the early part of the twentieth century, when, shortly after World War I, Eugene Farber founded The United Factory for Varnishes and Paints in his hometown of Timisoara, Romania. The company was nationalized after the Second World War, and Eugene and his family left Romania.
Eugene’s son, John Farber, who was at the time a young chemist, made his way first to the newly formed State of Israel and then to New York City to pursue his doctorate in polymer chemistry.
There, he joined his father- in- law, Leslie Kleyman, at his small textiles export-import business, and began sourcing chemicals and selling into the European market. Ultimately, the family’s former factory in Romania, now known as Azur, was privatized and a controlling interest was sold to ICC in the 1990’s.” – (ICC Industries Inc. – About Us)
Citește și: Memorie pe timp de război. Când victimele încep să vorbească
Eu i-am spus că am studiat și trăit destui ani în Timișoara și că tot din Timișoara este și Johnny Weismuller, la care mi-a zis că Bela Lugosi – cel mai celebru Dracula – vine dintr-un loc lângă Timișoara, Lugoj (numele lui real a fost Bela Blasko, Lugosi fiind un fel de Lugojeanu’).
Am avut destul timp de-atunci să meditez la cum se împletesc între ele poveștile de viață ale celor care formăm America de astăzi. Cât de mult contează totuși întâmplarea (deși ne place să credem că succesul vine planificat). Și cât de puternică este diversitatea când este folosită constructiv.
Studii peste studii arată că echipele și organizațiile cu background divers sunt mai creative și mai productive decât cele omogene, din oameni care provin și s-au format în același loc.
Forța fantastică a SUA vine și din diversitatea uimitoare a populației sale.
Diversitatea crează un repozitar imens de idei diferite, precum un „pool” de gene, care apoi favorizează procesele de evoluție care produc inovațiile. Inovațiile se nasc întotdeauna din mulțimea alternativelor. Există nenumărate mituri și legende despre cum X și Y au descoperit ABC în timp ce căscau gura la trecerea norilor sau după ce și-au tocat neuronii Z ani la rând. Realitatea este însă alta, ne-o spun studiile: invenția lui X și Y ar fi fost imposibilă fără munca de furnică a unei comunități largi. Comunitatea produce varietatea de alternative, din care apoi X și Y selectează direcția ce devine invenția adoptată de toți.
Citește și: Memorie pe timp de război. Când victimele încep să vorbească
Desigur, diversitatea devine o piedică atunci când grupul sau comunitatea este obsedată de diferențe. Este ceea ce numim „tribalizare”. De exemplu, ea s-ar fi produs (desigur, la o scară infimă) dacă în discuția cu tatăl globe-trotter, eu i-aș fi zis că mă interesează doar locurile din SUA și Europa, că doar pe astea le-am văzut cu ochii mei. Iar restul nu mă privește. Sau dacă aș fi încercat să mapez rigid ceea ce știu eu pe țările și locurile de care tatăl mi-a povestit, locuri despre care nu știam nimic sau mai nimic în cel mai bun caz, precum Nigeria, Ghana sau Tunisia.
Tribalizarea prin analogie este un proces frecvent, mai ales atunci când lumea comentează cu năduf și convingere evenimentele din locuri pe care le știu de la televizor. Am avut parte de ea din belșug, când cunoștințe din „the Old Country” îmi explicau în detaliu motivele președintelui Trump să… sau de ce acum președintele Biden… Desigur, tribalizare este și atunci când eu încerc să bag pe gâtul lor ideile și experientele mele de aici, ca și cum ele ar fi singura variantă corectă.
Tribalizare apare și între cei plecați și cei rămași. La loc de frunte între ideile care mă derutează este cea care zice că „nu am plecat din țară, pentru că sunt român și vreau să fac ceva pentru țara mea”. În opinia mea, afirmația asta exprimă o anumită încărcătură emoțională, dar nu are sens practic.
Este un „cockiness” naiv: omu’ își spune că este de fapt un mic Mihai Viteazul, un mini-Demiurg, capabil să modifice mersul nației. Căci dacă nu o modifică, atunci cum știe că a făcut ceva pentru țară? Clamația cu făcutul-de-ceva-pentru-țărișoară este posibil originală: nu am auzit-o la alții, din cei (și ei) cu experiența emigrației.
Însă emigrația este pentru noi un proces social nou, pe care încercăm să-l pricepem. De aceea, ne vine greu să ne admitem limitele ca indivizi, și totul trebuie îmbrăcat într-o cauzalitate, într-un final glorios. Îmi aduce aminte de cineva care se credea comandantul marinei militare când lua un pahar de vin prea mult.
Tribalizarea extremă este tragică. Ea este intransigentă, cronică și generalizată, cam așa cum vedem în politica actuală cam peste tot. Cred că tribalizarea exprimă lipsă de curiozitate și respect.
Una din cărțile pe care le-am citit la un moment dat despre diversitatea culturală, căci diversitatea nu înseamnă doar țări și etnii diferite, este „The culture map. Breaking through the invisible boundaries of global business”, de Erin Meyer.
O carte excelentă, cu mult „insight”, scrisă foarte bine și extrem de funny. Anecdotal, cică obiceiul japonez este ca încrederea în afaceri să fie construită la o beție strașnică. Who knew? Pentru că nu beau alcool, înseamnă oare că nu aș fi bun de business în Japonia?
Citește și: De ce ar trebui politicienii să participe la Pride?
Folosind conceptele din carte, pot spune că cultura din „the Old Country”, așa cum am înțeles-o eu când am trăit acolo, este una în care deciziile sunt luate ierarhic aproape în întregime (vorba noastră din armată: „funcția bate gradu’ ”), lumea se exprimă covârșitor la modul abstract și figurativ, apelând des la generalizări și „causal inference” pe bază de experiențe personale (ceea ce aici numim „anecdotal experience” sau pe românește, tromboane de spus la o bere), dar unde destui își aruncă în față critici acide (adică noroi), și încrederea este bazată mai ales pe relații personale (de rudenie și sentimentale).
Avem (și aici mă includ și pe mine) probleme când interacționăm cu culturi egalitariene, unde „janitor”-ul merge la „lunch” cu CEO-ul, se exprimă clar și la obiect, își insulează criticile în aprecieri constructive, fără atacuri la caracterul unei persoane, și își bazează încrederea reciprocă pe activități (task-uri) care trebuie rezolvate.
O greșeală făcută repetat „in the Old Country” este că s-a vrut să se rezolve toate problemele de pe lume cu o populație de 20 de milioane și omogenizată la maxim din punctul de vedere al gândirii sale și „its set of core values”.
Ceaușescu vroia să producă de toate, de la cuie până la avioane cu reacție. Și așa, nu a existat specializare performantă într-o lume bazată pe specializare performantă, bazata pe o diversitate imensă de idei.
Ardealul a avut diversitatea moștenită de la vechiul imperiu (inclusiv armeni în Dej, cehi și ruteni, italieni în zona Râului de Mori din județul Hunedoara etc). Eu citeam „Der Neue Weg” în drum spre facultate pentru pagina de sport. Păcat că s-au pierdut toate.
Mai trist, din ce și cum se spune în țară, am impresia că este tot mai puțin loc de diversitate și, acolo unde ea încă există, ea duce mai ales spre tribalizare și prea puțin spre un „pool” de idei din care să se nască creativitatea.
Revenind la tatăl călător prin lume, în timpul discuției noastre, am comis la un moment dat păcatul fundamental al „small talk”-ului american, adică l-am întrebat ce religie are.
Pentru că vine din UK, mă așteptam să spună „anglican”, că doar văzusem recent serialul „The Tudors”… Spre surprinderea mea, îmi spune: „reformat”. „De-al lui Calvin și Zwingli?”, îl întreb (că și eu sunt unul de-al lui Calvin și Zwingli). Interesant, în ciuda diversității locurilor de unde venim, găsim întotdeauna și ceva comun…
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Diversitatea sau de ce nu mai bine zis diversificarea, zicem asa ca sa nu fim prea rautaciosi , ne arata de fiecare data intregul . Suntem cu totul de acord atunci cind textul ne spune citez :Comunitatea produce varietatea de alternative, din care apoi X și Y selectează direcția ce devine invenția adoptată de toți. Exact asa stau lucrurile si cei care numiti X sau Y fiind au stiinta si uneori si norocul de a putea extrage din intreg doar partea de bine folosibil in societate devin nemuritori . Un numar atit de mic de oameni au facut atit de mult pentru omenire si asta fie pentru ca au fost la timpul potrivit in locul potrivit, fie pentru ca , dincolo de imensitatea cunostintelor ce ii insoteau , au reusit sa extraga din multitudinea informatiilor folositorul .Cit despre apartenenta la un trib sau altul nu putem decit sa constatam cum tribul impiedica dezvoltarea societatilor ce se separa de restul omenirii cum tot asa si separarea natiunilor in natiuni bune sau rele creeaza monstri .Cit despre a avea o religie sau alta imi pare usor amagitoare expresia si intrebarea .Pina la urma nu omul are vreo religie ci mai degraba religia are in mina sa omul indiferent care este numele religiei de care credem ca apartinem .