Septembrie 1944. Un băiat de 14 ani din Albesti, Prahova, a încercat să urmărească o coloană militară sovietică în încercarea de a-și recupera calul furat de către soldații ruși. A fost luat la țintă din camion, împușcat și lăsat pe marginea drumului.
Legiunea de Jandarmi Prahova raporta Prefecturii faptul că în mai puțin de o săptămână, 7 femei fuseseră violate de către soldații ruși, iar alte două împușcate pentru că se opuseseră.
În alte două situații, soții au fost împușcați pentru că au încercat să ia apărarea soțiilor, iar cei mai norocoși au fost doar jefuiți.
Asemenea gen de evenimente au fost raportate autorităților române pe întreg teritoriul țării, mai ales în perioada dintre 23 august și până la 12 septembrie 1944, momentul semnării convenției de armistițiu dintre Uniunea Sovietică și România, unele momente tragice înregistrându-se însă chiar și după aceasta dată.
Nimeni nu avea cum să știe în acele momente faptul că răul nazist era doar înlocuit cu un alt rău.
Lumea avea să cunoască pentru următorii 80 de ani primitivismul armatei ruse care iată, foarte bine conservat, se manifestă acum în Ucraina.
Războiul se desfășoară după reguli
Imediat după al doilea război mondial, preocuparea pentru evitarea tragediilor și catastrofelor umanitare a constituit un curent puternic ce a dominat comunitatea internațională în anii ’50 – ’60.
Mai multe protocoale, convenții și acorduri au stabilit regulile pe care forțele beligerante ar trebui să le respecte într-un război în vederea evitării pe cât posibil a suferinței civililor.
Vom parcurge împreună principalele evenimente contemporane precum și calificarea juridică a unora dintre faptele săvârșite, în scopul înțelegerii acestor norme juridice, precum și așteptările pe care opinia publică le poate avea în perspectiva unor viitoare procese ale tribunalelor specializate.
Crimele de război au fost definite pentru prima dată în istoria juridică a Europei în cuprinsul Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg din 8 august 1945 şi au fost confirmate ulterior prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946.
Conform acestor definiții, au fost împărțite în 3 categorii, respectiv crime contra păcii; crime de război și crime contra umanității ele fiind descrise explicit în cuprinsul articolului 6 al Statutului:
Crimele contra păcii constau în dirijarea, pregătirea, declanșarea şi continuarea unui război de agresiune, a unui război de violare a tratatelor, asigurărilor şi acordurilor internaționale
Crimele de război constau în:
- asasinarea sau răul tratament al prizonierilor de război,
- executarea ostaticilor,
- jefuirea bunurilor publice sau private,
- distrugerea fără motiv a orașelor şi satelor,
- devastarea nejustificată de exigențele militare.
- deportarea pentru muncă forțată, a populației civile din țările ocupate
Crimele contra omenirii constau în general în asasinarea, exterminarea, reducerea la sclavie, deportarea sau orice alt act inuman comis contra oricărei populații civile înainte sau pe timpul războiului.
Toate aceste definiții sunt destul de largi, fiecare incluzând mai multe fapte distincte și tocmai de aceea au corespondent in legislațiile penale ale statelor care au ratificat rezoluțiile O.N.U.
Inclusiv România are un cod penal în cuprinsul căruia sunt alocate capitole separate atât pentru infracțiunile contra umanității cât și pentru infracțiunile de război, legislația penală română incriminând nu mai puțin de 50 de fapte penale descrise distinct și grupate în cadrul a 7 infracțiuni specifice ( articolele 438-444 Cod Penal).
Citește și: VIDEO serie specială | Ucraina, războiul sfârșitului unei lumi
Genocidul, crimă de drept internațional
La data de 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, care a definit această infracțiune prin :
- omorârea membrilor unui grup;
- atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor unui grup;
- supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează
- distrugerea fizică totală sau parţială;
- măsuri care vizează scăderea natalității în sensul grupului;
- transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.
Părțile contractante confirmă că genocidul comis atât în timp de pace cât şi în timp de război, este o crimă de drept internațional, se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească (articolele I și II).
A doua zi, la 10 decembrie 1948, era adoptată Declarația Universală a Drepturilor Omului care statua dreptul fiecărei persoana la viață, integritate corporală și libertate (articolele 3-5).
Spitalele nu pot fi atacate
Separat de aceste definiții, Convenția de la Geneva din 12 august 1949 privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război stabilește câteva reguli care trebuie avute în vedere de către forțele combatante în cadrul unui conflict armat.
Referitor la funcționarea spitalelor se arată faptul că spitalele civile organizate să dea îngrijiri răniților, bolnavilor, infirmilor şi lăuzelor nu vor putea constitui, în nici o împrejurare, obiectul unor atacuri, trebuind oricând respectate și protejate de către părțile în conflict (articolul 18).
Un aspect interesant în economia conflictului îl constituie prevederea conform căreia „nu va fi considerat un act dăunător faptul că „sunt trataţi în aceste spitale militari răniţi sau bolnavi sau că se găsesc acolo arme portative şi muniţii luate acestor militari şi care nu au fost vărsate încă serviciului competent” (articlolul 19).
Pentru protejarea spitalelor pe timp de război este necesar să fie luate măsurile necesare pentru ca acestea să fie perfect vizibile prin utilizarea emblemelor distinctive cu simbolistica recunoscută internațional, adică Crucea roșie, Semiluna roșie, Leul și Soarele Roșu.
În cazul semnalizării spitalelor, trebuie să avem totuși în vedere viziunea existentă la nivelul anilor ’50 cu privire la vizibilitatea acestora. În prezent, artileria armatelor este capabilă să execute lovituri de la distanțe de ordinul a zecilor de kilometri sau chiar sute de kilometri în cazul lansatoarelor de rachete.
La asemenea distanțe, bineînțeles că semnalizarea clasică prin pavoazarea clădirii cu pânze pe care sunt aplicate emblemele specifice nu își poate produce efectul protector, însă nu trebuie scăpat din vedere faptul că în prezent, spitalele sunt marcate virtual pe toate hărțile și aplicațiile online la care au acces utilizatorii de internet.
Va rămâne în sarcina judecătorului interpretarea normei de semnalizare a spitalului.
Atacarea spitalelor a fost o practică frecventă a armatei ruse, atât in războiul din Siria cât și în prezent în Ucraina. În situația ipotetică în care un artilerist judecat pentru crime de război va susține în apărarea sa faptul că a lansat racheta de la o distanță de la care nu a văzut spitalul, nu va face decât să dea dovadă de primitivism în modul de a purta un război.
O altă prevedere a Convenției stipulează faptul că părțile trebuie să permită transporturile de medicamente, materiale sanitare, alimente și îmbrăcăminte către grupurile de civili, situație prevăzută de articolul 23 din Convenție.
În cazul civililor asediați la Mariupol și mai ales a celor care au fost baricadați în combinatul Azovstal, armata rusă a încălcat săptămâni întregi această prevedere, prin refuzul de a deschide culoarele umanitare.
Citește și: Cultura secretului și reacțiile slabe ale Bucureștiului la războiul din Ucraina
Faptele comise de soldații ruși, anchetabile penal și de Ucraina
O prevedere deosebit de importantă și care împiedică orice confuzie în stabilirea vinovățiilor este aceea potrivit căreia ăartea în conflict sub puterea căreia se află persoane protejate este răspunzătoare de tratamentul care le e aplicat de către agenții săi, fără a aduce atingere răspunderilor individuale care pot decurge (articolul 29).
Pe cale de consecință, în condițiile în care localități ucrainiene precum Bucea, Irpin și Hostomel au fost sub puterea armatei ruse, aceasta este răspunzătoare de tot ceea ce s-a întâmplat acolo, fiind excluse argumente de genul cărora în localitățile aflate sub ocupație rusă, ucrainienii s-ar fi împușcat între ei.
Tot Convenția stipulează faptul că legislaţia penală a teritoriului ocupat va rămâne în vigoare, iar tribunalele teritoriului ocupat pot continua să funcționeze pentru toate infracțiunile prevăzute de această legislaţie ( articolul 64).
Consecința acestui articol este faptul că infracțiunile săvârșite de armata rusă pe teritoriul Ucrainei intră în primul rând în conflict cu codul penal ucrainean.
Convenția mai spune că statele semnatare au dreptul și obligația tragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis infracțiunile grave în timpul ocupației, fiind vorba în general despre aceleași gen de fapte ca și cele definite ca și crime de război, precum și cele împotriva umanității (articolele 146-147).
Statul pe teritoriul căruia s-au produs infracțiunile poate să procedeze la deferirea suspecților către propriile tribunale sau să îi încredințeze instanțelor altei părți contractante, decizia fiind una la latitudinea acestui stat.
Citește și: Vladimir Putin și „opțiunea nucleară”. Scenariul care înfricoșează întreaga lume
În anul 1968, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat la data de 26 noiembrie Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război şi a crimelor contra umanității, „oricare ar fi data la care acestea au fost comise”, așa cum se menționează în articolul 1 al documentului.
Aceasta însemnă că faptele catalogate ca fiind crime de război precum și cele împotriva umanității pot fi urmărite anchetate și judecate oricând pe toata durata vieții biologice a suspecților.
Din toate timpurile, noțiunea de armată a fost asociată întotdeauna cu disciplina și rigoarea, de asemenea cu mândria și onoarea. Mai puțin armata rusă.
Militarii ruși se străduie de trei generații încoace să se comporte ca un grup infracțional organizat și sunt și foarte convingători în acest demers.
Paleta de infracțiuni pe care aceștia le comit în teritoriile ocupate, nu constituie întâmplări individuale ci rezultatul unei culturi organizaționale care s-a transmis de la o decadă la alta, de la un contingent la altul pe aproape întreg parcursul unui secol.
Însăși I.V. Stalin recunoscuse la vremea respectivă într-o întrevedere cu o delegație A.R.L.U.S ce a avut loc în anul 1946 faptul că „…am înțeles ca soldații ruși au provocat dezordine în România.(la fel și în Iugoslavia și Polonia).
După care generalisimul a continuat: „…Trebuie să știți că avem 11 milioane de soldați sub arme. Nu toți sunt sfinți…”
De exemplu, numai pe teritoriul județului Alba, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate. Aceleași situații s-au înregistrat și în alte judete ale țării , fiind raportate pe cale ierarhică de către autoritățile locale.
Furturile, tâlhăriile și violurile petrecute pe teritoriul României, nu au fost singulare, ele s-a replicat și in celelalte țări prin care a trecut armata rusă.
Crimele de război din Afganistan și Siria
Una dintre cauzele pentru care soldații ruși se manifestă așa este probabil că niciunul dintre ei niciodată nu a fost judecat pentru faptele lor. E posibil ca această cultură a comiterii de infracțiuni în teritoriile ocupate să dateze din perioada finală a celui de-al doilea război mondial și s-a perpetuat timp de decenii pană în zilele noastre.
În 1979, Rusia a invadat Afganistan-ul, iar in războiul ce a urmat peste 500.000 de civili au fost uciși. „Sovieticii și-au folosit puterea aeriană pentru a face față atât rebelilor, cât și civililor, nivelând sate (în bombardamente) pentru a refuza refugiul mujahidinilor, distrugând șanțuri vitale de irigare și punând milioane de mine terestre.”
Ambele războaie cecene (1994-2000) provocate de atacul Rusiei asupra Ceceniei, au fost caracterizate prin numărul mare de civili uciși, dar care purtau și semne de tortură, unele corpuri fiind găsite în gropi comune legate cu sârmă ghimpata.
În al doilea război cecen, (1999-2000) Vladimir Putin tocmai preluase funcția de prim ministru și sub egida lui orașul Groznîi, capitala Ceceniei, a fost distrusă total de bombardamente. În 2003, un raport al Națiunilor Unite arată că Groznîi „este cel mai distrus oraș de pe pământ”. Rușii au bombardate ținte civile, pretinzând că erau obiective militare camuflate.
„Numărul exact al morților în urma acestui conflict este necunoscut. Estimări neoficiale oscilează între 25.000 și 50.000 de morți sau dispăruți, majoritatea civili din Cecenia.”
A urmat războiul din Siria (2015-2016 perioada implicării Rusiei), cu referire la care ONU a arătat în rapoarte oficiale faptul că forțele aeriene ruse au comis crime de război în cadrul bombardamentelor aeriene pe care le-au executat în provincia Ildib, inclusiv prin uciderea copiilor.
Tot cu privire la bombardamentele din Siria, Amnesty International spunea oficial faptul că „Rusia este responsabilă de cele mai odioase crime de război” prin bombardarea școlilor, spitalelor și zonelor civile.
Anchetatorii Organizației Națiunilor Unite au arătat faptul că avioanele siriene și ruse au efectuat atacuri aeriene care echivalează cu crime de război asupra școlilor, spitalelor și piețelor din provincia Idlib.
În provincia Alep, 8 copii și învățătoarea lor, care erau adăpostiți într-o școală, au fost uciși într-un singur raid. Alți 5 copii adăpostiți într-o altă școală la marginea localităţii Saraqeb, în sudul provinciei Ildib, au fost țintiți și uciși de aviația rusă.
Indiferența cu care aviația rusă ucidea civili șicopii s-a manifestat pe tot parcursul războiului din Siria și a fost remarcată de toți observatorii internationali, calculele arătând că aviația rusă ucidea în medie 3 copii pe zi. „Copiii sunt terorizați de bombe“.
„Sunt copii care visează să moară pentru a merge în Rai, ca să nu mai sufere”, a afirmat Valerio Neri, directorul general al organizației „Salvați Copiii” din Italia. Rapoartele aceleiași organizații arată că au fost identificați copii care nu mai știau să vorbească, exprimându-se doar prin țipete, sau copii care încercau să se sinucidă din cauza traumelor psihice produse de bombardamentele aviației ruse.
Ministerul rus al apărării nu a dat niciodată vreun comunicat în care să-și exprime regretul pentru pierderile de vieți omenești, ceea ce denotă acceptarea implicită a săvârșirii crimelor de război.
„Cultura cruzimii curge adânc prin venele soldaților ruși scria”, nota CNN .
„Cu mult înainte de invazia din Ucraina, armata rusă era deja cunoscută pentru cruzimea cu care acționează atât în teritoriile ocupate, cât și în rândul propriilor soldați.”
Despre atmosfera complet viciată din armata rusă a scris pe larg și Anna Stepanova Politovskaia în primele doua capitole ale cărții sale, intitulată „Rusia lui Putin” și publicată în anul 2004.
Jurnalista rusă, fostă colaboratoare la Novaia Gazeta, a fost găsită împușcată în scara blocului unde locuia, doi ani mai târziu după publicarea cărții. La rândul său, Stanislav Iuryevich Markelov, avocatul care a încercat să-i continue investigațiile, a fost împușcat în anul 2009.
Relatări similare cu privire la starea armatei ruse se pot găsi și în cadrul altor analize publicate de dată recentă.
România 1944, Ucraina 2022
S-a vorbit mult și despre faptul că în România, soldații ruși furau ceasurile de la mâna trecătorilor, dar tot în toamna anului 1944, ajunși în localitatea Iernut județul Mureș, soldații sovietici au demontat manometrele de la o stație de pompare a apei și le-au fixat pe piept cu curele ca pe niște decorații după care s-au plimbat așa cu ele seara prin localitate.
80 de ani mai târziu au fost văzuți în Belarus vânzând motorina tancurilor pentru a-și cumpăra băutură, iar în Ucraina furând laptopuri din casele părăsite de ucraineni, fiind dirijați de soțiile lor prin telefon în cursul acestor activități.
Infracționalitatea armatei ruse a fost dominată de-a lungul deceniilor inclusiv de mult infantilism. De exemplu, în anul 1944 în timpul ocupației sovietice, soldații ruși au furat de la orfelinatul din Focsani, ferestrele și robineții de apă, de la mânăstirile din judetul Tulcea fețe de masă si perdele, dar observăm că și în 2022 au continuat în aceeași notă și au furat vesela și tacâmurile de la o clădire din apropierea centralei nucleare din Cernobîl, inclusiv ibrice si cafetiere, precum și covoare din blocurile bombardate din orașele ucrainiene.
Vedem acum în presa online inclusiv o interceptare cu un soldat rus din Ucraina care cere voie telefonic soției sale să violeze femei ucrainence. Și primește aviz favorabil. Un avocat rus ar spune probabil, ca au evoluat față de 1944 când nu era necesar acordul soției.
În plus, să fii în timpul unei misiuni de luptă și să vorbești pe linii comerciale neprotejate despre pregătirea comiterii unei crime de război, ține deja de domeniul retardului mintal.
Rusia nu cunoaște noțiunea de „bombardamente chirurgicale”
Războaiele moderne au inventat așa zisele „bombardamentele chirurgicale”, practicate în Irak și fosta Iugoslavie, adică lovituri aeriene care să să vizeze exclusiv ținte militare și industriale, evitând-se pe cât posibil victimele civile.
Expresia înapoierii totale, armata rusă a rămas și în ziua de azi la nivelul anului 1944, când orașe întregi puteau și trebuiau să fie distruse dacă e război. În plus dacă nu ești rus, nu poți fi decât nazist, și cam asta decurge din întreaga abordare a Federației Ruse față de țările din proximitatea ei. Împărțirea națiunilor în ruși și naziști este tot o expresie a lipsei oricărei evoluții a doctrinelor ruse.
Soldații armatei ruse nu vin din spațiul cosmic ci sunt reprezentanții poporului rus. Va trebui să ne debarasam de tipare idilice și desuete de genul F. Dostoievski sau P.I.Ceaicovski, egal cultura poporului rus.
Cultura poate aparține eventual celor care citesc sau ascultă operele clasicilor ruși, dar în nici un caz nu aparține automat tuturor celor născuți în aceeași țară cu ei, locul nașterii nefiind un merit în sine.
Solicitarea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, ca Rusia să fie inclusă pe lista statelor care finanțează terorismul, nu pare deloc exagerată, poate este doar greu de pus în practică. Nu și imposibil.
Chiar daca acest lucru nu se va întâmpla, o victorie militară a Ucrainei ar deschide pentru prima data în istoria juridică a Europei, calea proceselor penale în care criminalii de război ruși sa poată fi judecați.
